Jurnal de colivie, ziua 85 de la amenintarea coroanei …

Saptamana in curs a fost o simulare e reintrarii in normal, daca normal mai poate fi numit un loc in care trebuie sa feresti apropierile, lucrurile s-au acoperit de un strat de praf ciudat de gros si de strain, miscarile devin precaute, trecutul pare sa ne fi invadat prezentul si strazile iti permit libertatea pustiului.
Obiectivitatea ne-a permis, totusi, sa luam decizii pe termen scurt, sa reclamam postura prevazatoare pentru viitor si sa decidem ca ramanem de moment la simulare. Asa ca inca ma invart intre doua colivii, pe termen scurt si cu o usoara senzatie de “libertate”. 
Leusteanul din gradina mea de peste mari s-a inaltat frumos, semn ca udarea la radacina functioneaza perfect, nu ca gradinarul cel tanar ar fi facut ceva cu propriile maini. Invat incet ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea unui sfarsit de etapa minunata pentru viata gradinii si inceputul alteia, diferita, chinuita, framantata de orgolii si nimicuri in detrimentul ei. Virusul asta a facut ceva bun in perioada din urma; a lasat ceasurile udatului automat sa-si faca treaba si astazi m-am bucurat de verdele inchis, sanatos al copacilor batrani de peste 90 de ani.
De luni, paradisul din mijlocul Mediteranei intra in faza a treia, faza care presupune o mai mare libertate de miscare, lasata in mana guvernantilor locali. Daca pana recent majoritatea comerciantilor blamau turistii veniti in vacanta, astazi, in mijlocul sperieturii, inalta rugaciuni pentru deschiderea spatiului aerian si maritim. Cruda intoarcere la origini, acolo unde, inainte de venirea turistilor se puteau culege doar roscove pentru a folosi faina din pastai pentru placinte si ca mancare pentru animale, unde se culegeau maslinele si uleiul lor era folosit pentru lampi, la iluminat si in trocurile cu putinii agricultori din mijlocul insulei care produceau niscaiva alimente de-ale gurii. Politicienii insa nu s-au lovit de realitate. Continua sa isi arunce rufele murdare in fata, ascund adevarul demitand mai marii capi ai Guardiei Civile, continua pe drumul lor, neintrerupti sau opriti de nici un protest dintre multele anuntate.
Ziua copilului ne-a lasat amintirile ascunse prin strafunduri si o iesire la marginea marii, nu lipsita de un protest zgomos din masini de toate felurile, de la cele mai luxoase la cele mai normale, ducand spre Harley-uri cu muzica spargand zarile si steagurile zbatandu-se in briza Mediteranei.
Vecinii au intrat in febra revolutiei. Exista o anumita miscare a societatii venita din strafundul micilor comunitati, originata de miscarile si revolutiile fiecaruia dintre noi, transportata la suprafata de orgoliile si frustrarile personale. Apar peste tot, lipite, agatate si atarnate injurii puerile, ridicole, cateodata jenant de dezamagitoare care iti arata de fapt la ce stadiu poate ajunge un biped cu un decent nivel educativ, oameni de la care te astepti sa aiba pudoare, bun simt, respect fata de propria persoana. S-au terminat melodiile cu continut motivational, avantator, si au lasat loc resturilor de pe fundul fiecari constiinte, … s-a dus aroma si farmecul si a ramas zatul mizeriilor mascate de tamaie.
M-am revolutionat si eu trist, pe dinauntru, si am pus “orice alt nume” pentru ce s-a intamplat, … m-am pierdut intr-un pustiu steril. Ce ar mai putea scoate din noi o pandemie, un biet virus, o colivie in care nu reusim sa supravietuim modest?

Jurnal de colivie. Ziua 77 de la amenintarea coroanei …

Pianul a devenit instrument de adaptare a melodiilor invatate la cursurile online si cele care plac urechilor de prin filmele vazute pe la cinema. Astazi am dat volumul pe Mozart, categoriile muzicale nefiind neaparat dintr-o anumita zona, ci dintr-o “anumita” ureche. Ieri a fost melodia cuplului de la filmul “Up”, maine depindem de starea de spirit a celui care interpreteaza.
La inceputul saptamanii am dat jos “din pod” borcanul cu flori uscate de soc si am aruncat o mana mare in cel care are robinet, la indemana tuturor. Lamaile de pe aici au o aroma aparte, socul de acasa e ca niciunde, deci sa curga socata! Al meu, al mic, sniper-ul, nerabdator fiind din fire, a tot furat cand si cand cate-o seringa din elixirul galben – auriu in definitivare. Ca de obicei, ne adaptam in captivitate si ne inventam instrumente de “sutit”.
Temele pentru acasa devin “subtirele”, semn ca si profesorii s-au cam plictisit si deja au simtit “aroma verii” si a plajelor proaspat inaugurate. Cu o groaza de masuri de precautie, ce-i adevarat, dar deschise. Trebuie sa recunoastem ca spaniolii stiu sa traiasca viata, nu dau nimic la schimb pe o “siesta” ca la carte, pe o mancarica buna si cafeaua de dimineata servita neaparat intr-un local impreuna cu ceva de-ale gurii, nu oricum. 
Insa, saptamana a inceput deja cu tavalugul consecintelor unei economii subrede, unei gestionari foarte proaste a unei situatii de urgenta, masurilor unei guvernari jenante, ca sa nu spun de-a dreptul rusinoasa. Guvernul e o trupa de orgolii bipede, altercatii ca la usa cortului, discutii care cuprind cuvinte cum ar fi; lovitura de stat, marchiza, comunist, nationalizare, terorist, dictator. Iti vine sa iti iei campii si sa fugi incotro vezi cu ochii. Nu stiu daca ma repet, dar Spania a devenit o “Romanie cu staif”, nimic mai mult. 
Intre timp, reprezentanta Nissan si-a inchis activitatea lasand in somaj peste noapte 3000 de suflete la care trebuie adaugate familiile lor, o companie de electricitate a inceput cu doar 500 de angajati trimisi in somaj, micii intreprinzatori se chinuie ca pestii pe uscat sa respire o gura de oxigen pentru a putea deschide totusi activitatea. Marile companii hoteliere care si-au facut plinul din liniile de creditare cu comision de 1% rambursabil in 5-6 ani nu deschid discutia sub nici o forma de resursele umane care de fapt erau motivul principal pentru accesarea acestor credite, ci, mai nou, se gandesc cum sa tina banii in propriul buzunar pentru ca lichiditatile dumnealor sa nu fie afectate. Restul sa se duca dracului!
Vestile de pe continentul Americii sunt inspaimantatoare. Teritorii intregi cu compost uman, singurele semne ca acolo e invelisul unui suflet fiind o cruce mica si diforma. Pandemia secolului XXI a deschis o bresa emorma intre majoritatea populatiei si cei “alesi”. Viitorul se contruieste sumbru pe crucile celor care astazi au “acces” la intubare, sau si mai trist, ca in Brazilia, la un loc in pamant.
Ciresele continua sa fie marfa de lux, insa caisele, cenusaresele anotimpului asta par sa fi intrat pe piata cu un pret modic pentru zilele in care traim, doar 2,95€. Coliviile devin spatiul unei euforii temporare, viata in libertate incepand sa semene cu ceva hidos pentru omul normal. E timpul sa ne aruncam in arena si sa dam ce-i mai bun din noi, sau sa ne resemnam si devenim pentru viitor niste prizonieri ai propriilor noastre frici sau ai societatii care amendeaza deja intiativa, libertatea de exprimare, faptul ca te-ai nascut mult prea tarziu in “evolutia” speciei. Sa inceapa spectacolul!

Jurnal de colivie. Ziua 70 de la amenintarea coroanei …

S-au incalzit diminetile pana la 25 de grade celsius. Coronavirusul o sa aiba mare bataie de cap; cica i se “rupe” in membrana de noi si poate ne paraseste.
Miscarile de trupe din randul natiei iberice au inceput, mai nou, in randul clasei cu nivel adchizitiv inalt. Si-au scos fiecare tigaile din dotare (alea de fite) pe strazile din cartierele mai cu staif, si au inceput seara de seara sa faca muzica. Cred ca isi inchipuie ca rezonand oalele alea la un anumit nivel acustic s-or auzi prin sferele inalte ale clasei politice niscaiva proteste la propunerea “clasei comuniste” de a mari impozitele. Pana una-alta, vibratiile acelea ar putea atrage doar atentia coroanei, pentru ca in impetuozitatea lor, masurile de distantiere sociala sunt pastrate doar de “instrumentele” de sunet, nu si de detinatorii lor.
Botnitele, care mai de care mai colorate, mai patriotice, mai formale, au devenit obligatorii in spatiul comun. In curand opinia individuala o sa sune cu ecou spre inauntru, pedepsita fiind prezentarea ei in spatiul public, in mod liber.
Au aparut ciresele! Sunt, dupa cum se vede, aurul perisabil al primaverii ce-si taraie ultimele zile printre noi. Intre 8 si 15 euro pe kilogram de viitor compost se valoreaza, in curand, la bursa! 
Umarul meu incepe sa se incovoaie sau al ei, se inalta. Iesim la plimbarea zilnica pe langa pajistile campurilor de golf, prin padurile de pini de langa, si in functie de denivelarile muntelui din spate urc si cobor mintindu-ma ca inca nu m-a intrecut. Zen-ul se arunca avantata spre inalt, talpile mele lipindu-se an de an tot mai complet, cu fiecare margine, coltisor, si fiecare adancitura, de tarana. Coapsele se infig in femururi ca si cum s-ar sprijini pe niste coloane romanice, acceleratia gravitationala parca a devenit mai pronuntata, anii nu ma iarta, pandemia imi arata ca zborul e mai mult prin launtruri, discret si molcom, celalalt imprumutandu-i aripile ei – Zen-ului meu. Suntem mai aproape in colivie, ne ascultam muzica interioara si gusturile ei, cele noi, ma lasa sa descopar un om profund.
Sniper-ul nu mai suporta colivia. Mountain-bike-ul cu progenitorul masculin e singurul moment de refulare fizica. Cea psihica mi-o “administeaza”, in portii, mie. Portiile matinale sunt cateodata “sangeroase”, cele tarzii, spre noapte, povestesc nedumeririle si emotiile traite peste zi, sau prin cartile pe care le citeste. …. “Mami, atunci cand citesc o carte cu final trist eu plang inauntru, dar voi nu ma vedeti!”…
Mierlele s-au adaptat la convietuirea in afara coliviei si profita de mana vecinului intinsa printre zabrele, pentru a fura din palma mancarea pisicilor. Inveti ca nu doar specia umana profita de resursele la indemana fara rusine si bun simt. 
Vecinii s-au mai repliat, muzica s-a mai “stins”, intra la rand zilele de nastere facute fiecare din portiunea lui de lume, de pe planeta lui platita cu bani grei metrul patrat, insa cu auditia la comun. Cantam, pe rand, Modern Talking, Tchaikovsky, Little shark, Edith Piaf, Billy Elish, Queen, ….
Mai am o saptamana in colivia cea mica. Ziua copilului ma va elibera, in una mai mare, cu gradina si instructiuni de “manisfestare” pana si la toaleta. 
“Made the scene
Week to week
Day to day
Hour to hour
The gate is straight
Deep and wide
Break on through to the other side.”

Jurnal de colivie, ziua 56 de la amenintarea coroanei

Facem un sotron intre fazele pe care ni le impune baiguit un presedinte de guvern narcisist. Se balacaresc pe covoarele rosii si bancile capitonate cu catifea verzuie, sus, pe muntele Olimp, acolo de unde nu se vad orizonturile multimii si nici suvoaiele de “atleti” iesiti la ora de tonifiere musculara.
Minunile se infaptuiesc acolo unde, in spatii mici, oamenii buni gandesc cu sufletul deschis la aproapele lor, generos. Nu in tribune din lemn masiv unde “profeti” citesc discursuri intr-o limba de lemn.
Intre zabrelele coliviei a devenit tot mai cald; vara si-a intrat in drepturi peste tot, invadand spatiile prohibitive. Caldura devine motiv de scos picioarele printre coloanele de piatra, in spatiul comun. Vecinii isi etaleaza compulsiv tuleiele fara simtul ridicolului; s-a pierdut de cand cu claustrarea fortata.
De cand s-au inchis portile, elixirurile eruforice s-au imputinat, s-au degustat toate variantele de la alb spre auriu, si de la bordeaux spre negru, am facut cunostinta cu “corpuri” voluptoase, catifelate, tonice sau chiar aspre si dure! Radem mult, studiem exhaustiv paharele care contin elixirul, gasim subiecte banale despre care sa vorbim, zambim prostesc, ….
Adolescenta din casa imbraca regulat costum de toreador si blana de pisica blanda. Cateodata sunt taur in colivie, cateodata sunt imblanzitor de feline! Isterie ieftina, … banalitati in drumul spre iertare, brusc maturi si constienti cand descoperim ca in spatele cuvintelor stau ascunse emotii zbuciumate in furtuna hormonilor.
Fondant la borcan pe raftul cel mai de sus al camarii – promisiunea primelor eclere! Amintiri din copilarie de pe frontul de est, dintr-o tara ca acasa si cofetariile ca un cuib de visuri. 
Maine, 24 oficiali si tortul la rece! La anul, nunta de argint. Om fi toti la intalnire? Romania, America, Spania, Germania, … lumea mare.
Scriu poezii din cotoare de carti, … ragaz!
Erata: Am pierdut sirul zilelor, pe 11 ne-om sarbatori! 😂😂

Jurnal de colivie, ziua 49 dupa amenintarea coroanei

Saptamana din urma m-a buimacit cu totul. Intre lantul de sateliti lansati de Elon Musk, lant controversat pentru ca impiedica studierea astrilor pe timp de noapte si noile etape de “aclimatizare” in afara coliviei, lipsea inchiderea fizica a scolilor pana in septembrie si revolta din turism pentru masurile inviabile luate de un guvern rupt de realitate. 
Ma aflu pe o insula din mijlocul marii, intr-o “etapa” a pandemiei care imi permite mie si locatarilor acestei insule sa sarim punctul zero si sa luam startul de la 1, 1 insemnand ca putem iesi din colivii cu partenerii cu care am impartit-o pana in acest moment. Orizonturile pana la 1 km in jurul coliviei vor fi ale noastre. Scurt si ridicol cerc in jurul cozii, dar suntem liberi!!! 
Pe langa lipsa libertatii, educatia e un puct nevralgic. Nu putem gandi prea mult pe cont propriu pentru ca e periculos. Filtrul propriu trebuie sa devina un filtru comun indus de o anumita tendinta lansata de sus pe intinderile virtuale. 
Traim bine, la marginea marii unde clima ne alinta majoritatea lunilor din an, asa ca guvernantii au gasit de cuviinta ca scoala se poate face oricum, online, … ORICUM. Suntem predispusi unei alienari precoce in ce priveste generatia urmatoare, dar e buna carnea de tun – masa aia fara capacitate cognitiva, fara liber arbitru, e numai buna de dus la maturitate intr-o lume in care primordial e sa ingroase randurile electoratului.
Si ca sa ma desfasor pana la capat, viitorul turismului din care traim in paradisul asta din mijlocul marii, dupa mintile luminate de la putere, se dovedeste a fi creionat sub forma unor colivii de aur din spatele carora clientii, imbracati festiv, vor putea cadea in visare la privelistea ce li se va desfasura de dupa gratiile acestora. Frizeaza stupiditatea gandindu-ne ca vor trebui sa-si usureze buzunarele pentru aceste conditii. 
Traim intr-o lume in care unii dumnezei in ale finantelor si-au scos la plimbare vreo 60 de masinute lansate pe nesfarsitele autostrazi ale universului, chipurile in a ajuta la evolutia masei de creaturi bipede, inapoiate, ignorante si nedemne de a ridica capetele pentru a se pierde in albastrul infinit de deasupra. Asa ca, in fericirea mea mica din interiorul coliviei visez la un spatiu liber de dumnezei care sa-mi spuna daca pot sa ies sau nu in spatii libere, daca pot ridica ochii deasupra fara a vedea jucariile lor care-mi creaza lumi virtuale si nu ma lasa sa am propria perspectiva intr-una reala.
Se apropie sfarsitul perioadei in colivia mea mica, dar nu stiu daca mai vreau sa ies. Prefer cateodata sa – mi amputez aripile daca sa zbor inseamna sa imi vand sufletul sau sa ma avant intr-o lume fara cer, fara viitor. 
O sa las lumina aprinsa prin launtruri, poate s-or mai aprinde si prin alte suflete si n-om permite sa ne invadeze intunericul pe prea multi. Pana atunci ale mele suflete mici “ating” pianul (asa cum se exprima ei – traducere libera din spaniola) si inca, canta, si citesc, si viseaza. Am lasat un pic de lumina in ei, … sper sa n-o stinga vremurile!

Jurnal de colivie, ziua 42 dupa amenintarea coroanei

In colivia mea, care pe zi ce trece se face tot mai stramta mi se strang reflexiv dintii ascultand cum bufonul de peste balta se gandeste sa ne injectam dezinfectant pentru a opri raspandirea coronavirusului in corp. Nu stiu cum s-ar putea traduce chestia asta in capul unui om cu o capacitate de gandire decenta. 
A trecut Pastele, am aprins lumina, l-am inviat pe Hristos asa cum am stiut noi mai bine.  
Tot de Paste, moartea a mai rupt o pagina din amintirile mele, alea vechi de cand am facut ochii mari. Un om cuminte, discret, de prin genele bunicilor mei materni, dintr-o viata in care ne-am potrivit sarbatorile si duminicile in familie. Cu rasete multe, cu voie buna, cu multa lumina in ochii si pe fata lui, si intotdeauna un zambet. Mai tarziu la fel de discret, la fel de cuminte, la fel de om bun asa cum l-am stiut eu! Sufletul meu a rasunat a macadam ud pe ecourile rasetelor noastre de copiii de-acum patruzeci de ani. Prea multa liniste, prea multe cuvinte nespuse, mult prea devreme.
A plouat trist zilele astea. Vecinii au trecut de la Queen si “Show must go on” la urlete de genul “Resistiré”. E multa nerabdare, mult “Viva la vida” neconsumat prin casele tuturor.
Am facut rost si de faina, si de smantana. Prin satele de munte pe unde ne mai ducem pasii se mai gaseste niscaiva marfa de contrabanda. Acolo tot timpul s-au cam gasit de “toate”. Vechii localnici au facut averi traficand cu tigari, produse din Occident si mai tarziu droguri. Asa ca se confirma; bani sa ai, ca de gasit, gasesti.
Tabla mea de calcule a mai adunat o coloana in rosu. Anul coronavirusului i-a dat rosului atitudine de trend. Banui ca o sa dureze cam mult, da’ rosu e o culoare care-mi place, insa nu la calcule.
Sniper-ul din casa s-a reprofilat si s-a tuns la 0. Nu mai sunt tinta, ca s-a rechizitionat armamentul din dotare si s-a pus sub degetelele subtiri juma’ de ora in plus de pian. Curat tratament dictatorial, da’ si vremurile sunt de restriste, si asta impune autoritate maxima, sau “legea martiala”. Zen-ul s-a gandit ca ora de gimnástica obligatorie se poate traduce in relax. Adica o gasesc de vreo doua zile intinsa pe covorul din camera ei savurand inghetata sau ciocolata alba in timpul de gimnástica, si la moaca mea perplexa vazand-o imi spune ca isi exerseaza mintea, ca e mai inteligent asa. Nu-i spun eu tot timpul tot ce conteaza e ce are in cap si cum il foloseste?
Viata mea sociala s-a redus si restrans de vreo saptamana la a vorbi cu mine, cu testoasele, si cu pisicile de prin vecini. Coronavirusul se joaca cu mintea noastra, nu numai cu corpurile noastre. 
De maine am putea sa iesim cu copiii cate-o ora la plimbare prin jurul casei, nu prea departe, pe o raza de un kilometru. Oi putea adulmeca florile de camp, aerul, polenul care-mi starneste rinita si tratamentul cu tuica! Tocmai ce m-a invatat o prietena ca se trateaza bestial cu cate-o lingurita de ceva tarie amestecata cu derivate apicole. M-am mai gandit, si cred ca tuica e pacat s-o “derivezi” cu altceva, deci cred ca mai mult ies la plimbare ca sa am motiv de “tratament” dupa aceea.
Hristos a inviat!

Jurnal de colivie, ziua 34 dupa amenintarea coroanei

S-a gatit si casa, s-au scos si “toalele” la aerisit – ca batatoare nu mai exista decat in amintirile noastre de acu’ vreo 30 de ani, orhideea e minunata de vreo luna si ceva, semn ca rezista bine la izolare. Ieri am lalait niste culori “pastel” pe vreo 10 oua, si am infipt in mijocul gramezii doi iepurasi tantosi cu cosuletele lor vesnic pline. 
Tot ieri, ai mei de 11 si 14 ani m-au intepelat asa cumva “cu finete” despre cum o sa se burduseasca ei de dulciuri de la Lindt cum faceau in toti anii, daca acum magazinul nemtesc de la care cumparam e inchis!!! M-au prevenit sa nu apar cu iepurasului de Paste, ca nu tine, ci doar sa gasesc o solutie pentru papilele lor gustative. Le-am raspuns ca solutii tre’ sa gasim pentru virusul asta si terminarea anului scolar, ca restul e SF!
Intre timp, padurea de pini nu s-a miscat din loc, inca se mananca periculos de bine (magazinele sunt aglomerate cam de fiecare data cand ajung sa le “vizitez”), soarele e sus, delfinii zburda fericiti in portul comercial din Palma, si banui ca pana si astia fac coada la cumparat faina si drojdie, pentru ca nu pot intelege cum nu se poate gasi nici acum nimic de genul asta, pe nicaieri.
Barcelona si Madridul inca se intrec la contagieri si politicienii inca se bestelesc cu “diplomatie” peste tot pe unde pot face “rating”. Emisiunile cu “scobeli in nas” ale liderilor de opinie, fiecare din “cuibusorul lui de nebunii”, care mai de care mai labartat pe sofale colorate, s-au inmultit ingrijorator de tare. Se vede treaba ca lumea duce lipsa de niscaiva barfa la nivel inalt de colivie.
Prin colturile mele interioare s-au activat genele meniului de Paste: a unitatii familiare la framantarea aluatului dulce de cozonac, alegerea halcii de carne pentru lafait frumos (de poza) in tava de la cuptor, si nu in ultimul rand a regruparii la taiat “finut” legumele pentru salata boeuf. Cei mai tineri sunt plictisiti si gandesc la o rascoala. Eu gandesc sa ridic aratatorul si sa spun doar un cuvant raspicat – ala cheie, care activeaza initiativa in ei brusc si inechivoc; gadget – uri!!!
Alexa e la mare cautare da’ cam da rateuri in ultimul timp din cauza cererilor prea mari. De fiecare data cand nu stie sa dea raspunsul corect repeta in continuu: “asta este ceea ce am gasit” – si ne da cate-o pagina pe youtube cu alte ameteli. Incearca sa puna nume la tonul de voce, dar “oamenii mei mari” gandesc ca in spatele intrebarilor astea e ceva de ordin “secret”. Ma gandesc ca s-a trezit in noi vana de spion de cand ne-au inchis prin case. 🙂
Un Paste linistit sa aveti! 

Jurnal de colivie, ziua 27 dupa amenintarea coroanei

Orhidea rezista, vecinii insa nu. Ieri au pus Queen, cu Freddie Mercury ca stindard fluturand pe meterezele luptei cu virusul. Zilele se taraie in acelasi ritm in care creste firul alb de la tampla si ma trezesc intreband in mijlocul povestilor, in ce zi ma aflu. Stau diminetile atarnata pe pervaz si vorbesc cu pisicile care vin sa manance ce le lasa un batran pe terasa atunci cand isi aminteste. 
Cunostintele mele ornitologice s-au activat de vreo trei saptamani incoace, simturile s-au ascutit, si ieri, din intamplare, mi s-a rotit deasupra crestetului un Milvus Milvus. La altitudinea la care ne aflam, la poalele unor munti rotunjiti, blanzi, s-a coborat minunatie de soim in cautare de ceva prada prin padurea de pini. Niciodata pana acum au coborat pana aici pentru ca teritoriul asta era al nostru, al cotropitorilor.
Aflu recent ca prin Menorca au iesit la plaja niste vacute care s-au cam saturat de pascut, asa cum traditional obisnuiau sa faca, si s-au gandit (sau mai bine zis le-a impins instinctul) ca e timpul sa se odihneasca, ca soarele si apa cu minerale fac bine la ten si vitamina D. Drept dovada am primit si o poza demna de un catalog actualizat de vacanta in Baleare in anul de gratie 2020. Delfinii au reaparut prin golfurile si plajele care pana acum erau aglomerate si dihorii si-au recapatat strazile si cararile de prin munti. Pana la sfarsitul lunii aprilie, cel putin, viata in colivie isi continua nestingherita cursul.
Prietena care sta sa numere mortii, si viii, si batranii, si deseneaza pentru autoritati curbele epidemiei devine tot mai gri, mai trista, mai stinsa. Mi-e frica s-o si intreb cat s-a dilatat timpul ei in colivie. In capul ei e doar o matrice a virusului si algoritmi de reproducere, contaminare, etc.
Boris a fost pe la terapie intensiva zilele astea; semn ca pasarea s-a sufocat croncanind prostii, si lipseste ca fratele lui drag de peste ocean sa-l intrebe cum a trait experienta de a fi un numar intre victimele neputincioase ale coroanei. 
Bancile impart bani fara dobanda pestilor mari, cei mici ramanand ca intotdeauna niste muritori de foame cu asigurare pe viata platita la zi. Europa imparte bani cu amandoua mainile dintr-un buzunar stiut doar de ea, pe piete cu risc anticipat. Balul sa inceapa, ca muzica deja se aude si printre dansatori nu suntem noi, ci doar cei de la varful lantului trofic, ai de manuie lingourile si misca valorile la bursa. 
Selectie naturala – ma gandesc, da’ mie mi-a ramas in minte Freddie Mercury cu “Show must go on”.
“My soul is painted like the wings of butterflies,
Fairy-tales of yesterday will grow and never die,
I can fly, my friends.”……. 

Jurnal de colivie, ziua 21 dupa amenintarea coroanei

Ploua in insula din mijlocul marii. Stau cu nasul in geam si sunt tinta unui lunetist satul de reguli si teme on line.
Diminetile incep cu o doza de vitamina B si stirile in format zip. intre intins fata de masa si gandit meniul. E zarva mare, ca si eu, si al mic suntem “impetuosi” si ridicam nivelul de decibeli serios.
Aflu ca suntem campioni la luat decizii proaste, si la certuri, totul la nivel politic. E “politically correct” sa ne balacarim la marginea salilor pline de cadavre. In vremuri de restriste se curata graul de neghina, insa imi dau seama ca la nivelul ala cam totul e neghina.
Smantana si faina cred ca or sa devina marfa de contrabanda. Rafturile se casca goale acolo unde doar praful alb de pe colturi aminteste de campurile aurii de acasa.
Am inceput sa deschid cartile de retete cumparate cu ani lumina in urma. Mangai paginile noi, neatinse, si zambesc la gandul ca gospodinele nu au nevoie de desene colorate si imbietoare, dar categoria aceea nu ma include si pe mine.
Din ce in ce mai putin facebook si mai mult facetime. Exista distante mai scurte intre mine si oameni de cand virusul asta incearca sa ne izoleze in coliviile de sute de mii de euro care ne tin spanzurati de streang pana la adanci batranete. 
Calculez in euro mai mult decat am facut-o vreodata. Se aduna scaderile si se coloreara in rosu, verdele e pentru adunari, dar nu e cazul acum. 🙂
Gradina prietenilor din Germania s-a luminat si cultivat. Fiecare are timp de amenajari, prasit la randurile de legume si marar, incalzit gratarul de pe terasa pentru vreo halca de vita din Argentina. 
Am trimis spre vizionare pe nenea Kusturica. E pe post de balsam de pus pe rana dupa niste dezamagiri care cantaresc vreo 21 de ani de munca asidua. O sa fie bine acolo, oama aceea e o luptatoare cu suflet mare, Kusturica o s-o vindece cumva. Kusturica vindeca toate ranile! 
Omul meu fain din Anglia, cel la vreo 90 de ani cu forta cat un munte si vointa fara margini, ne-a sunat sa vada ce facem. Aude rau, uita imediat ce a intrebat, dar continua sa rada si sa glumeasca ca nimeni altul. Dementa nu i-a luat dragostea de viata, nici iubirea de aproape, nici amintirile cu noi. Nepotul lui de 30 si ceva de ani ne scrisese cu doua zile inainte ca au trebuit sa-i “strice” masina ca sa nu poata pleca prin Chorley. Ii besteleste la telefon; stie el ca baietii l-au tintuit la domiciliu, dar o sa-i prinda si-o sa-i urecheasca. Ce e ala virus? 
Ieri am “probat” visinata de acum vreo doi ani. Ma gandesc s-o dau gata singurica la o chermeza pe marginea unei farfurii cu strudel. 
Merg la facut meniul de pranz. Avem mancare, capul e inca pe umeri, frica e pentru cytomegalovirusul din corpul cel firav si incercat, din Barcelona. Da’ ma gandesc ca o sa fie bine, e doar un alt virus.

Jurnal de colivie, ziua 13 dupa amenintarea coroanei

Am avut timp sa ne obisnuim si cu al patrulea pe de-a-ntregul. L-am incorporat cu anumite frecusuri si i-am impus fortat o rutina pe care incercam sa o respectam cat de bine putem. 
Dupa prima etapa acasa, stirile au devenit doar un rezumat rapid facut de mezinul casei, mezin care se trezeste primul si face raidul pe posturile cele mai “credibile”. Noi, ceilalti ne-am declarat saturati de virusul asta care a intrat in vietile noastre si ni le-a rasturnat in asa fel incat a reusit sa ne aduca intr-o formula completa a unitatii familiare. Nu stim daca sa multumim intamplarii asteia, … stim insa ca nu mai suntem la fel, nu mai suntem alergati, rasfirati, haituiti si stresati, ne-am ralentizat cumva fortat, fizic si psihic.
Zilele trecute am trecut inca un an, cadou facandu-mi un chiup plin de sarmale, asta ca sa ma validez ca gospodina. 😂 Maman mi-a mesterit prajitura preferata, deci nu ma plang. Mateiu’ mi-a promis cadou un masaj pe care inca il lalaie de pe o zi pe alta, si fiica-mea adolescenta, la incercarea lui fiu-miu de a o potoli pe motiv ca e ziua mea, m-a gratulat cu un: “Si ce daca e ziua ei, ca nici noua nu ne-a facut poftele de zilele noastre de nastere, deci nu se tine!” 🤡
Dupa-amiezile si serile sunt motiv de promenada prin carti, filme, numere de telefoane, poze mai vechi si mai noi la care nu am apucat sa poposim. 
Pianul e la mare concurenta, care mai de care incercandu-ne talentele pe clape, … banui ca in curand om aduce si vioara si ne-or alerga vecinii prin padure, satui de noi.
Ieri a fost curatenie saptamanala. Ai mei copchii deja sunt la a doua “provocare”, deci stiu intru-catva cum merge treaba si care e schema de lucru. Am intors casa pe dos, am “marait” la ei cat am putut cand a fost nevoie, i-am fugarit la locurile de munca cand au deraiat, insa in mare reusim sa ducem la bun sfarsit ce am inceput si cred ca spre ghinionul Mariei, s-ar putea sa aspire astia doi la locul ei de munca pe doar o doza de Fanta! 😂
Astazi am aruncat in supa de rosii un manunchi de leustean inghetat. Am ajuns la stadiul in care ma gandesc cat m-or mai tine rezervele din congelator si daca n-ar trebui sa pun cate-o faramita, sa nu cumva sa raman fara pana s-or gandi astia sa ne arunce iar afara. 
Am inceput sa am timp sa miros cearsafurile proaspat spalate si calcate. Cred ca senzatiile astea nu le-am mai incercat din copilarie, si n-au mai fost atat de pregnante in sufletul meu tot cam de pe atunci. S-au ascutit toate simturile si tot zilele astea m-am aplecat peste ele sa urmaresc cu privirea liniutele alb-aurii ale bordajului, cresterile lor pe albul intact si fin al intinderii, senzatia pe care ti-o lasa deformarile lor pe buricele degetelor. 
Intre timp s-au pierdut oameni valorosi, oameni pe care nu i-a omorat nici razboiul, nici foametea, nici vreo boala din asta cumplita, ci un parvenit de virus care din mascarici si-a pus coroana in cap si s-a tranformat in rege. Asa, prin analogie, cam la fel cu oamenii politici care conduc acum lumea. Ce ti-e si cu empatiile astea!