Citesc, si ma frasui. Nu-mi gasesc cuvintele si ma gandesc ca m-am pierdut intr-o lume pe care aproape n-o recunosc sau refuz s-o cunosc. Ma autocenzurez la stiri, la televizor in general, la internetul de mare vanzare; rating-uri marete la spus mizerii, facut política, povestit maruntisuri la colt de ulita. Ma strang si ma incui in propia-mi carcasa, ca intr-o cochilie de melc, asteptand sa treaca soarele arzator, sa pot iesi doar cand vine ploaia aia care spala tot ce-i atins, tot ce manjeste.

Ignor voit oameni, reactii, temperamente si actiuni care-mi sunt nocive sufletului si mintii, ma revolt descoperind suflete care inca lupta contra curentului  – expuse oprobiului retelelor sociale ca in vitrina unui pet shop. Carcotesc cand dau pe-afara de – atata plin, si mai apoi ma inchid din nou.

Ma minunez ca inca mai exista un drum, si-o poarta care se deschide din timp in timp ca sa ma-ntreb “De ce?”. Si de cateva zile drumul ala-i arat, rascolit liniar pe verdele din jur. Ca sa caut, ca sa ma indoiesc, ca sa ma trezesc cumva? Ma bantuie somnul,….visurile mele din cea dintai viata, crezul ca lumea e altceva; nu ce traiesc eu acum si aici! Ma caiesc, pentru c-ar trebui sa rascolesc suprafetele, sa ma-nconjur de esenta, de miez, dar ma sufoca deseurile, gunoaiele ce plutesc peste tot in jurul meu. Si imi propun sa inchid ochii si sa nu mai stiu de mine. Sunt obosita si m-apasa tot, si vreau sa ma odihnesc. Poate la trezire m-oi incumeta sa caut! Asa ca nu ma trezi o vreme! Vreau sa nu ma indoiesc un timp,…cel putin atat cat visez!