O seara pe-un taram nou, unul de acum 14 ani, cu lumini, cu autostrazi, cu aer de mare, cu multa vara si noi patru in loc de doi cum am venit.

Masina ruland pe autovie spre casa, casa noastra de acum si aici, si eu afundata in scaunul din dreapta cautand un moment de liniste intre zbenguielile copiilor. Si incerc sa ma reasez in mine,… si gasesc iarna.

O iarna batrana, cu destin necunoscut, un pamant ostil, un spatiu in care ajung doar atunci cand oboseala reuseste sa-mi rupa zborul sufletului.

Nimic din lumina de afara nu reuseste sa ma scoata din starea de frig in care am intrat.

Si descopar abatuta o femeie impovarata care seamana cu mine dar nu sunt eu, un corp garbovit si gol, fara nimic din lumina, fara viata, si-o scrisoare deschisa in pieptul ei, asteptandu-si destinatarul.

Orbecaiesc cautand o iesire,.. ma sperie corpul femeii si golul din ea si nu mai aud copiii. Ma apuca subit disperarea, si incerc sa strig dar nu scot nici un sunet. Alerg, ma-mpiedic, ma ridic si alerg din nou… si cu un ultim efort deschid aripile inghetate si zbor.

Si vad lumina, si simt caldura atunci cand incep sa-i aud din nou, si sunt eu, si respir,… si tremur. Realizez ca sunt doar la o secunda distanta de iarna aceea, si ca pot deveni oricand un corp cu un destin nescris asteptant intru eternitate un destinatar, un ceva care sa ma locuiasca.