Nu cred in doliul colectiv! Nu cred in constiinta doliului colectiv; nu poate exista o constiinta colectiva a doliului! E atat de intim, de particular, de stramt si de violent, incat nu se regaseste in nici o forma de colectivitate cu adevarat!
Si cu atat mai putin cred in doliul national, steaguri in berna, sedinte publice, ……. cinic – victime colaterale!
Nu cred in scarba, in blazare!
Cred in atitudine, schimbare, corectitudine, legi, coeziune, consecventa!
Cred in penitenta fiecaruia dintre noi, in analiza sinelui, in durerea sfasietoare care curata, si ajuta la cresterea fiecaruia ca persoana. Cred in ea cu tacere, cu decenta, in intimitatea spatiului meu interior, in intuneric – la adapost de orice privire, de orice fatada, de orice ecran.
Ma gandesc zilele astea la trecerea noastra pe aici, si vad cum unii scuipa, altii blestema, altii arata cu degetul,… si unii au cazut in intunericul cel mai cumplit al mintii si sufletului lor – le-au murit copiii!
De fiecare data cand mi-a zbarnait pe la ureche suflul mortii m-am intrebat ce puteam face EU – ca sa evit, EU – ca sa ajut, EU – cinstit, fata de mine – cum as fi reactionat, dac-as fi ajutat, daca m-as fi intors macar cu coada ochiului, daca mi-ar fi pasat!!! Proces de constiinta mi-am facut, interogatoriu serios de umanitate, de bun simt fata de omul din mine.
E usor sa arat cu degetul, sa plang la vedere – sa afisez, dar e greu ca fiecare sa ne punem intrebari, pentru ca raspunsurile s-ar putea sa nu ne placa, sa ne arate asa cum suntem cu adevarat , sa ne culpabilizeze.
Cred in solidaritate – ca vindecare colectiva, in sustinere, in altruism – cu fapta mai ales, cred in respect fata de sine si fata de tot ce ne-nconjoara.
…
Community management and some frozen bubbles 