Zilele trecute dadeam roata facebook-ului, ma autoanalizam fara statistici de management, fara indicatori de impact, fara a numara interactiunile cu prietenii, (numarul acestora – noile achizitii!!!), nivelul educativ al cititorului…., ma autoanalizam in calitatea mea de «postac»!

In calitatea mea de detinator a unei doze de bun simt, pentru ca pana la urma e vorba de bunul simt ca forma de control a standardului unei prestatii sau a unei atitudini, am descoperit ca “vorbeam” mai mult, reactionam mai rapid si mai nervos, ma exprimam brusc, deschis, cu incredere si cu intensitate, eram entuziasmata.

Facebook-ul arata ca o pajiste verde, curata, asteptand ploi ca sa iasa florile. E romantic, nu-i asa? Poate parea mirific daca nu am sta sa ne gandim cum a evoluat campul exprimarii peste ani, si cum am evoluat noi ca participanti, ca sa nu spun tehnic – utilizatori ai acestui mediu.

Pe de o parte mediul in care ne-am dezvoltat ca personaje a evoluat constant, s-a imbunatatit din punct de vedere al “decorului”, s-a modificat in functie de necesitatile publicului spectator sau/si nevoile papusarilor, si-a controlat si ajustat facilitatile pentru a-si putea “oferi” oportunitati de castig, s-a modelat in asa fel incat sa poata obtina informatii de calitate si in acelasi timp sa miste masele, sau cel putin sa induca directii/posibilitati de miscare a acestora.Ce e la vedere arata frumos, insorit, echitabil si la indemana tuturor. Ce nu e la vedere, se misca dupa algoritmi prestabiliti, se controleaza asiduu dupa parametri, se fac statistici si se absoarbe/filtreaza continuu continut informational publicat.

Pe de alta parte personajele – utilizatorii au evoluat natural sau artificial in functie de predispozitia, facilitatea, usurinta fiecaruia de a interactiona cu mediul, cu celelalte personaje, cu publicul spectator, si nu in ultimul rand in functie de capacitatea lor de a evalua riscurile expunerii oprobiului public sau pur si simplu a simplei lor prezente in vitrina acestui mediu, cu toate catrafusele in cap.

Vorbim de doua categorii de personaje, si anume de cele care au ales acest mediu ca mod de exprimare decenta, ca mecanism intersanjabil folosindu-i parghiile pentru a evolua, pentru a cunoaste, si categoria majoritara care a pierdut din vedere ca atunci cand ti se da “dreptul” de a vorbi sau a interpreta pe o scena, trebuie sa existe un liber arbitru al fiecaruia – constiinta, respect, etica, limite care daca nu exista sau ti le impui tu, fac din tine o prada la latitudinea oricarei parti participante. Si aici ma refer la participantii vizibili, dar mai ales la cei invizibili.

Interconexiunea dintre mediu si personaje de multe ori a dus si duce la rezultate imprevizibile, mai ales in ceea ce priveste manipularea informatiei. Exista un anumit procentaj scapat de sub controlul angrenajului care face ca acest mediu sa functioneze, si tocmai acesta reuseste impreuna cu lideri onesti de opinie, sa schimbe macazul deja fixat al unei directii sau atitudini colective, duce la “deraieri” benefice, exemplare.

De cele mai multe ori insa, aceasta interconexiune genereaza un schimb de informatii aparent favorabil ambelor tabere, dar de fapt fluxul informational valoros, calitativ, e unidirectional si inechitabil fata de partea care emite informatia. Si aici la ne referim exact la personaje care pe langa rolul pe care il interpreteaza (dand de aceasta maniera viata acestui mediu – creand activitate) emit informatii – continut, fara ca in mod real sa primeasca ceva la schimb.

Deci, cum am evoluat eu in acesti ultimi ani ca personaj activ?

M-am “linistit”, am mai tacut, chiar daca au fost dati cand mi-a venit sa tip de bucurie sau sa “vomit” de neputinta. Am cautat nisele care-mi permiteau dezvoltarea mea personala, enclavele de oameni care aveau ceva de spus cinstit, minunile care ne fac sa credem ca viata e inca frumoasa si merita traita, chiar daca in spatele tau nu e decat un decor care se schimba atunci cand rolul tau s-a terminat, sau scena nu mai are relevanta. …. Mi-am luat un timp de judecata cumpanita inainte de a pasi.

Si ca sa inchid cumva cercul,… campul acela verde pe care l-am simtit la inceput ca pe-un loc in care as putea sa alerg si sa ma odihnesc linistita oricand, se deschide dupa 9 ani in fata mea ca o miriste. Uscata, cu cioturile stralucind galben pe pamantul negru, mirosind de cele mai multe ori a putreziciune, dar adiind cateodata a fan, rascolind amintirea macilor din lanuri.