Intamplare sau nu, anul acesta Brexit-ul a dat peste mine ca un bolid. Mi-a accidentat deprinderea de a astepta solstitiul de vara in liniste si calm, pentru ca nu-mi propusesem sa gandesc atat de mult la rezultatul lui!
Au venit Sanzaienele, cu alaiul de fete in ii, cu soarele prajolind peste lanurile de grau copt, si mai nou, peste marea albastra. S-au lungit zilele nesperat, sau insesizabil de mult. Am cules prímele flori de levantica si-am mirosit cu nesat merele verzi ale verii, asteptand cu nerabdare ziua ei.
Dar ieri, cu greu am putut sa nu asociez dezamagirea reusitei Brexit-ului, cu identitatea pe care mi-a dat-o ea, pe care mi-a inscris-o in gene, cu sentimentul de apartenenta din fiecare gest, vorba, privire. Si asta pentru ca totul se rezuma la a te cunoaste, a te identifica clar in spatiul fizic, si in cel interior, a coexista in armonie cu tot ce te inconjoara, din toate punctele de vedere. Si cu cat mai mult te cunosti, cu atat mai clar stii unde/care e locul tau.
Lasand la o parte divagatiile si corelatiile existentei si identitatii cu Brexit-ul, sunt datoare si recunoascatoare celei care m-a adus pe lume pentru sentimentul profund al identitatii – sentiment care ma scormoneste de fiecare data cand ma indoiesc, pentru capacitatea de a fi statornica in reafirmarea principiilor si valorilor fundamentale existentei mele, pentru mine, asa cum sunt – mai ciuntita sau mai putin placuta celorlalti, dar cu busola la purtator intotdeauna. Ea mi-a strecurat-o discret – exact asa cum e intreaga ei existenta, dar suficient de oportun, pentru regasirile de mai tarziu.
La multi ani, si multumesc mama!