Asa cum mi-am promis, pe la doua si jumate, mi-am trezit copchiii – pe al mic luaindu-l pe sus, ne-am indesat doua lanterne in gentuta Anicului, un cearsaf sub brat si trei pernute de pus sub noi, si am urcat sus, pe acoperis, cu sufletul strans! Poate-poate om vedea ceva, poate Perseidele s-or lasa prada vederii, si sufletului nostru pregatit sa le primeasca!
Asta-noapte am pregatit poalele pijamalelor, si-am asteptat pe acoperisul lumii noastre cu ele desfacute, sa prindem niste stele. Deasupra pinilor, si cu orasul in vale luminand deasupra marii ne-am soptit uimirile descoperind Ursa Mica in coltul din dreapta-jos, Casiopea, Ursa Mare, Pegasus, …incet, … una dupa alta, cu rasuflarea taiata de emotiile unei aventuri neprevazute.
Si dupa ce s-au mai obisnuit ochii cu intunericul, si ne-am orientat spre Nord, le-am zarit! Una cate una, cazand frumos si provocandu-ne mie si alui mic, sunete pline de uimire, Anicului doar fericire strivita tacut, pusa la presat in fundul sufletului pentru mai tarziu. Multe mici-mici – scanteieri plapande si scurte, ca un joc de artificii nereusit, si trei dintre ele, adevarate «stele cazatoare», maiestuoase, pline de lumina, parca asteptandu-te sa le desenezi traiectoria in continuare cu degetul, pe cer! Am urlat de fericire inlauntru, si pe dinafara am strans doar, sub bratele mele, doua suflete pregatite sa primeasca minunile lumii in care traim.
Asteptand sa cada stelele, mi-am asezat nemurirea clipei in sufletele primite in dar de la viata, pe acoperisul lumii noastre, intr-o 13 – sambata dimineata a anului 2016, sub binecuvantarea Lacrimilor lui Laurentiu.

Ma scarpin furioasa in par si ma intreb de ce naiba, Perseidele astea minunate tre’ sa strice bunatate de dimineata cu pui al mic, intors de-a curmezisu’ pe pat, vociferandu-mi in sudina: «Nu mai esti mama mea, ca n-ai vrut sa ne trezesti asta-noapte sa vedem meteoritii!» Si trec alaturi unde fiica-mea, in pozitie lotus si mental si fizic, sta si impleteste imperturbabila la niste bratasi sclipicioase si colorate pentru monitorii de la scoala de vara! Si-mi amintesc cum pe la 4 de dimineata, strecurandu-se usor, incerca sa fure telescopul lui Matei, poate-poate n-oi prinde-o si s-o putea pironi cu el in geam ca sa vada ploaia de stele!
Stau locului cu ochii ficsi si nu stiu ce sa fac; sa urlu la al mic sa se ridice si s-o termine cu scena, s-o intreb pe a mare ce a fost episodul de dimineata si ce-i cu atitudinea de ZEN, ca si cum nu s-ar fi intamplat nic… si decid brusc si fara sa rumeg prea mult hotararea, ca mai bine TAC …, c-or fi dereglarile hormonale care ma incearca de-o bucata, si poate o iau razna!
M-oi mai gandi….; si poate la noapte, pe cand tati doarme dus, oi lua copchiii de-o aripa si m-oi duce cu ei sus, pe acoperis, ca sa atarnam capurile-n cer, sa ne curga in par scantei de lumina. 🙂