Ma scarpin furioasa in par si ma intreb de ce naiba, Perseidele astea minunate tre’ sa strice bunatate de dimineata cu pui al mic, intors de-a curmezisu’ pe pat, vociferandu-mi in sudina: «Nu mai esti mama mea, ca n-ai vrut sa ne trezesti asta-noapte sa vedem meteoritii!» Si trec alaturi unde fiica-mea, in pozitie lotus si mental si fizic, sta si impleteste imperturbabila la niste bratasi sclipicioase si colorate pentru monitorii de la scoala de vara! Si-mi amintesc cum pe la 4 de dimineata, strecurandu-se usor, incerca sa fure telescopul lui Matei, poate-poate n-oi prinde-o si s-o putea pironi cu el in geam ca sa vada ploaia de stele!
Stau locului cu ochii ficsi si nu stiu ce sa fac; sa urlu la al mic sa se ridice si s-o termine cu scena, s-o intreb pe a mare ce a fost episodul de dimineata si ce-i cu atitudinea de ZEN, ca si cum nu s-ar fi intamplat nic… si decid brusc si fara sa rumeg prea mult hotararea, ca mai bine TAC …, c-or fi dereglarile hormonale care ma incearca de-o bucata, si poate o iau razna!
M-oi mai gandi….; si poate la noapte, pe cand tati doarme dus, oi lua copchiii de-o aripa si m-oi duce cu ei sus, pe acoperis, ca sa atarnam capurile-n cer, sa ne curga in par scantei de lumina. 🙂