Asta noapte m-a cautat.

Nimic din el, pana acum n- a vrut s-o faca; poate doar amintirile mele cu el, dar erau ale mele, pastrate curat acolo unde mi se implintasera obstinat.
Lemnul vechi, uscat, gri, cu crapaturile accentuate profund in memoria mea, ivarul portii pecetluit de-un fir de ata rosie, ca si cand mi-ar fi atras atentia ca dincolo de ea sta ferecat ceva mai presus de tot ce vazusem eu pana atunci. Si brusc printre crapaturi, taind intunericul ca o lama, izbucni violent lumina peste tot, strabatand orice locusor lasat de uscaciune, cautand parca spatiu de preaplinul dinlauntru. Si doar biserica cea mica de lemn, cu usa strasnic pecetluita de ivarul legat cu fir rosu tinea toata energía aceea stransa la un loc, indesata intr-un spatiu mic.
Si-atunci, privind-o pulsand inlauntru m-am gandit la el. Ca s-a construit ca o catedrala, cu ziduri inalte, cu bolte arcuite, cu crucea stand sus pe varful clopotnitei cu ceas, ca un semn ca acolo-i credinta.
Si-apoi il stiam drept, si trainic si bun de pus drept pavaza atunci cand schiopatam, si mandru si darz, si locul meu de intoarcere cand imi trebuia sa aprind lumina, sa-mi amintesc de unde-mi nutresc focul lumanarilor pentru viii si pentru mortii din bataliile mele.
Si mustata rosie, spatele drept, zambetul furisat printre cutele fetei, ochii patrunzatori, si vocea-i puternica inlemnindu-te chiar si atunci cand vorbea normal. Cand se intorcea la lupte, doar atunci, povestindu-si cosmarurile de soldat, atunci parea ratacit si intunecat de povara.
Si-atunci am stiut ca biserica cea mica cu ivarul portii legat cu fir rosu era ea, inchinata in umbra lui, cu lumina stransa in pieptul mic, cuibarita grijuliu, ca sa-l nutreasca acolo unde boltile catedralei ascundeau umbra. Biserica mica de lemn era temelia pe care construisera inceputul si rostul tuturor.
A murit sfartecat de dor de dragoste; de-o dragoste ce l-a pastrat 68 de ani, l-a sustinut si l-a ridicat asa cum eu l-am stiut.