Urzeala – o miriste fumeganda.

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

…

Rotund, miercuri – ziua in care ar trebui sa vina vestile – bune sau cumplite; mi-e frica sa-i spun ca-i prima data cand apuc o cireasa de luciul rosu al pielii, cand o pipai ca in ficare primavara, ca in fecare mai, cand bucuria mea e plina, si intreaga, si lucioasa, si vie si m-am gandit la Ea!

C-o s-o bucure, c-o sa-i fie alinare si o sa fie primavara si-nlauntru, acolo unde de prin Februarie bate crivatul durerii, unde e frig si inghet de prea mult timp. Sunt egoísta, dar anul asta m-am gandit la ea. Bucuria mea cea mai mare din ciresul salbatic, in spatele blocului copilariei mele o imparteam cu ochii, mainile, gura si sufletul meu, cu aerul de deasupra capului meu, dintre frunzele verzi cu strop de rosu pe petiol – o desfatare a lui Dumnezeu (asa credeam eu pe atunci). Anul asta, cel mai de pret dar de suflet facut de fiecare primavara din cele 45 petrecute pe aici, era pentru Ea. Mi-era frica sa-i spun de bucurie, sa impart un zambet atat de mare cu o frica si-o asteptare atat de adanci si atat de negre. Si  tac, si astep sa-mi spuna ea, incet, cum a fost, cum o sa fim in cateva zile pana la urmatoarea incrancenare, pana la urmatorul abis si poate lumina calda, si buna, de liniste si pace. Si mi-a oferit un zambet, si-o veste buna si rotunda, si intreaga, si lucioasa, si vie, ca cireasa ascunsa la spate, in pumnul drept, sub tricoul rupt si murdar atarnat pe mine la varsta la care Matei, astazi, imi spune c-o sa ma iubeasca chiar daca sunt cea mai rea mama din lume.

….

L-as rastigni, si el nu stie! Pentru cate cuie a batut viata in palmele si picioarele ei, pentru cati spini i-au agatat pe fruntea acoperita de parul carunt, pentru cata durere a suflat in corpul cel mic chinuit de boala – sufletul ei, singurul motiv pentru a trai – singurul!

L-as rastigni, sau poate doar l-as lasa sa se uite la ele cu ochii larg deschisi, sa-i incurce calculele, sa-i rupa regulile, sa-i reduca optiunile, planurile, alternativele la nimic, sau mai mult – la durere crunta! L-as rastigni pentru cate cuie a batut timpul asta, cuvintele astea in sufletul meu.

….

Am pus nume astazi durerilor. Inainte le puneam drum de lumina calda, de bine, pastrat si ingrijit pentru vindecat ranile, de oblojit mai tarziu.

Astazi le-am pus nume! Pentru toti cei care se roaga tacut cu multa credinta, pentru durerile celor carora pentru ei sunt martiri, alea pe care nici unul dintre noi credem ca suntem capabili sa le suportam. Nume puse de secole intregi oamenilor lumina si oamenilor exemplu, pentru ca sa avem noi felinar pe drumul intunericului, atunci cand orbecaim ca bezmeticii in neantul durerii. Am pus nume durerii de astazi, cea adunata de acum 85 de zile secunda de secunda, sapata in fiecare celula a corpului nostru.

….

Urzeala – o miriste fumeganda!

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.