Sunt cateva zile, probabil luni de cand iti vorbesc fara sa scriu, te aman pentru ca amintirile imi gatuie vorbele, imi ard buricele degetelor care incearca sa tasteze cuvinte. Cele mai bune mi-e frica sa le scot pentru ca mi se pare necuviincios sa ma bucur. Pe de alta parte cele rele suna ca o nota dezacordata dintr-un pian, suna ca dintr-o alta viata, cu contururi echivoce.

Imi arunc privirea spre cer, acolo unde desenez rand pe rand cate-un cocor, sa-i adun la lista celor 1000 care ma asteapta sa-i termin, sa-i trimit zeilor, sa-mi indeplineasca dorinta. Zilele trecute, … nu le mai stiu sirul, … intr-un deja vú am zarit cocori. Nu-i desenasem eu cu privirea, erau reali, pusi parca acolo in calea mea, aruncati in drumul meu, sa-i culeg, pentru zei!

Catare, nebune de legat, copchii fugiti de-acasa sau, sub masca, mame stricte pentru copiii nostri.  Care atitudine sa adopt din cele care ne caracterizeaza atat de bine?

Asa cum stii, ma urcasem pe scara sa vad inaltul. In ultimul timp am nevoie sa respir sus, sa ma inalt deasupra lucrurilor si sa trag aer in piept, adanc. E-o nevoie imperioasa pe care reusesc s-o satisfac doar sus, spre cer. Se  vede ca jos ma sufoca totul.

S-au pravalit toate peste mine ca si cum ar fi scapat dintr-un raft dezordonat; mi-au cazut in cap si-n suflet bufnind si spargandu-mi linistea. Tu stii ca eu am o problema cu mine si linistea interioara. … Pai e gri, si rasuna acum mizeria si raul. Si am zile cand reusesc sa pun zgomot bun peste cel rau si sa-l fac sa taca macar si pentru un moment, sa-l anulez. Pun radioul tare, sa acopere vacarmul dinlauntru, si-mi rasuna «Where the streets has no name…», cu «zdranganitul» acela superb de chitara de la inceput; … da-i mai bine decat urlet!

Si-i ridicol cateodata, da’ ma-ntreb unde e el, si de ce s-a dus, pentru ca n-are sens. Nefiinta e crunta in lipsa ei de sens, asa cum de fapt si fiinta poate fi. Si ma-ntreb cum de eu sunt, si daca el a fost cu adevarat. Si ma caut in mine de tot ce mi-a lasat si de tot ce sunt de la el, si-atunci imi dau seama ca n-o sa-l mai vad. Stii tu … stupid, absurd sentiment gandindu-ne la toate circumstantele. Imi scrasnesc temeliile …

Si nu stiu de ce-ti spun toate astea, si de fapt nu-ti spun nimic din ce-as fi vrut sa stii, pentru ca inca ceva ma impiedica sa-ti scriu «alte alea….».

Cineva-mi spunea zilele trecute ca imi e recunoscator pentru sprijin, si m-a surprins pentru ca eu nu-s capabila sa ma sprijin pe mine, … si-apoi ce sprijin pot fi eu asa, in trei puncte cardinale? Cand nordul a disparut pe undeva sau poate n-a existat niciodata?

Ma-ndoiesc de tot!

…

Un copac? – ai sa ma-ntrebi. Si-am sa-ti raspund; cred ca da! O sa m-ascund in spatele cuvintelor si-o sa masor timpul din cercurile lui, si-o sa merg inapoi cu degetele pe ele, si-o sa caut raspunsuri acolo unde vremea nu m-a lasat sa cresc pe-ndelete. O sa zambesti sagalnic si-o sa repeti cuvantul romantic, si-o sa-ti amintesc ca-i desuet, perimat pentru vremurile astea! Ca-i doar drag de frumos, …. de liniste!

Si-o sa-ti scriu niste versuri care mi-au rupt corzile sufletului, facute colivie aurita in jurul meu…. si-o sa intelegi!

«Am vrut
sa fii o femeie si erai pasare
am vrut sa fii apa si erai pasare
cuvânt am vrut sa fii si erai zare istovita
de pasari.» – Aurel Dumitrascu