De fiecare data cand vad gradina si in mod special copacii, se misca undeva, in mine, un resort care impinge un angrenaj de emotii, roti dintate care se urnesc una pe cealalta, facand ca intr-un anumit moment, cu o anumita durere in piept sa tasneasca din ochi, lacrimi. E o senzatie care vine din ADN-ul meu – m-am nascut cu ea, probabil dintr-o amintire a vreunei generatii mai vechi din arborele genealogic.
De cate ori ating un copac cu mana sau cu privirea, ma sparg in bucati. Ma adun cumplit de greu, ma tangui si ma bucur in aceeasi masura, il pipai, il adulmec si-i cercetez frunzele si coroana, fructele, scoarta, …. il ascult.
Ma recunosc urcata in copaci pana pe la vreo 16 ani, si mai apoi, punctual, cu o dexteritate iesita din comunul calitatilor mele fizice (n-am fost niciodata buna la sport chiar daca in familia mea, printre matusi, exista o campioana olímpica la atletism) starnind exclamatii de admiratie pe buzele copiilor mei chiar si la 46 de ani.
Am visat intotdeauna sa plantez un cires, copilaría petrecandu-mi-o in “poalele” unuia pe care l-am imbalsamat in mine pe la 18 ani, dupa ce l-am mangaiat cazut la pamant la o ploaie torentiala.
Ultimile incursiuni in coroanele copacilor au fost in cei care m-au “stranit” astazi, acum exact un an, cand veniseram sa ne luam ramas bun de la o parte din noi. Astazi, maman mi-a trimis fotografii cu copacii din gradina visurilor lor, a parintilor mei. Am plans dintr-un impuls nestiut, dintr-o durere veche, batrana, dar vie.
In gradina din mijlocul marii s-a nascut un copac. Gradinarul cel cu maini de aur imi spune ca e al meu si-al lui, pentru ca amandoi ne-am luat ramas bun de la parintele lui. Eu spun ca exista o legatura mai presus de intelegerea mea intre mine si sufletul copacilor.
In insula din mijlocul albastrului imi invat copiii – vlastarele mele, sa asculte copacii si sa se urce cu capul in stelele din coroana lor. Acolo-i acasa! Acolo-i o noua poveste!