Tu esti floarea soarelui atunci cand ma trezesc ratacind prin praf …
Mic dejun dupa 23 de ani – ziua in care m-am trezit aruncata in niste cearsafuri noi, straine, cu simturile amortite, fara farmecul povestilor cu zane si printi. Cred ca si el era la fel; doi copii crescuti fara exercitiul convieturirii impreuna … , astazi cu o adolescenta la inceputuri si-un taifun cu genele marcate de toata rebeliunea a doua generatii. Cel putin Bunu si eu stim unde am depozitat samanta furtunilor dinlauntruri. Spre norocul nostru adolescenta e acolo, far in intunericul si vuietul furtunilor, si vine tot de undeva necunoscut mie cu o liniste si-o intelepciune pentru care sunt recunoscatoare, dar pentru care nu am nici un merit. Si-apoi melodia asta care imi aduce aminte de poezia Adelei despre Udo si gradina lui si-a ei, si-mi aduc si eu aminte de gradinile mele, de copilaria mea dinaintea vietii cu el, de Luminita si Danut. Si cum faceam lumina acolo unde, in intunericul cascarabetelor constructorilor din spatele blocului desferecam comori, pictam peretii aceia gri murdar, vopseam tricourile noastre anoste, ne invarteam cu fata spre gaura care aducea lumina, hohoteam de-atata bucurie, …. si rad singura in fata mesei cu cafea – m-am facut mare, m-am intepenit in dragoste. Si ascult taifunul povestind despre cum se va emotiona mai spre seara cand va privi rucsacul pentru tabara pentru ca nu va mai fi cu noi vreo 3 zile, pentru ca piciorutele lui subtirele nu ma vor mai pipai peste noapte dupa ce s-a furisat la noi in pat, asa cum face de cand s-a nascut. Si arunc cu coada ochiului o privire Anicului care-mi zambeste sagalnic in coltul buzelor stiind ca taifunul o sa aiba momente de DOR!!! Tonul vocii ei in capul meu imi gaseste busola, ma duce acolo unde linistea e stapana peste suflet, si-mi susoteste “nu ma prinzi, mami!”, “ce-ai fufut aici”?, “mami, nu ma zgadili!” cu voce de pasare ciripitoare, asa cum era ea, cu vreo 10 ani in urma.
Dupa 23 de ani suntem aici, in bucataria de peste mari, eu cu nostalgiile mele, copiii mustacind … I think you’re love will be too much…, el zambind in fericirea lui mica.
Si inainte de a ne face mari, viata ne-a lasat sa ne plimbam sufletele printre lanuri de fericire facuta verde si mai apoi aurie.
Oare dragostea ar fi prea mult?
Alegeri
Doua zile in urma un client de-al meu, englez, ma intreaba ce e comunismul. Intrebare fireasca venita dupa o discutie despre Brexit, ignoranta, nivel scazut de educatie al populatiei, laboralisti care proclama idei comuniste intr-un regat declarat oficial prin 1700. Ii spun cu inima grea ca in afara de ideologii si destul de multa si incapatoare demagogie, pentru cei mai multi dintre noi, la “firul ierbii” inseamna frig, intuneric, lipsa identitatii, indobitocire si dezumanizare implícita ca repercursiune a tuturor lipsurilor mai inainte mentionate. Reducerea individului cu capacitate de intelegere si venit pe lume cu o genética privilegiata la nivel de vierme – taratoare obisnuita cu intunericul, lipsita de demnitate. Din pacate pentru multi trecuti prin asa ceva cu urmari iremediabile, singura scapare insa pentru ceilalti, putini fiind, educatia.
“Spread the Word about it!” – mi-a spus intristat.
Doua saptamani in urma, alt client, belgian – Babette! Chip bronzat, par rar pieptanat pe langa urechi, ochi vii, tineri, neastamparati – fost profesor universitar, proaspat pensionata. “Ce zi frumoasa! Nu-i asa ca-i minunat?” – ea.
Si-ncepe sa-mi povesteasca fara s-o pot opri ca-i fericita, ca poate calatori, ca poate zburda asa cum si-a dorit toata viata ei, ca-i libera acum dupa un sot bogat, medic, acum singur si putred de bogat, dar singur, si inca vreo cinci copii facuti cu el – o fata si patru baieti. Si mai apoi o sora nebuna, cu vreo suta si ceva de caini, cu o casa la tara in Ungaria. Si ea, din nou fericita, povestindu-mi ca a fost in Romania intr-un proiect european intre universitati, ca o sa mearga la mine acasa, in nord, ca sa ma cunoasca mai bine. Ca n-o sa ma uite, ca-i sunt draga, c-o sa ma scrie in poeziile ei de acum, din libértate!
Si-apoi raman cu mine si cu gandurile mele si ma-ntreb de ce nu ne-am crescut dupa ce am gasit lumina, si caldura, si de ce nu ne-am umanizat macar un pic, chiar daca n-am stiut ce-i aia inainte. Episoadele de mizerie, de neputinta, de scarba si micime au ramas aceleasi dupa 30 de ani de cand avem lumina. In inlauntrurile noastre a ramas destul intuneric insa, intr-atat incat sa transmitem asta si la urmatoarele generatii. Nu am stiut sa ne iubim, sa ne valoram, sa ne mangaiem macar o data – sa ne iertam si sa evoluam. Citesc si vad scarbita episoade de mult intuneric spiritual, episoade traite si de mine in mod direct si de 99% dintre noi macar o data in viata. In loc sa ne ingrijim bolnavii, ii umilim, in loc sa admiram si sa pastram valorile le calcam in picioare si le aruncam la gunoi.
Cred ca nu mai suportam lumina, ne orbeste. Suntem predestinati sa traim intuneric, ne place acolo, ne place mocirla, degeaba sunt oameni afara care incearca sa ne intinda o mana de ajutor. E trist, dar eu macar o am pe Babette. Maine o sa ridic ochii si-o sa zambesc; Nu-i asa ca-i minunat?
Foto credit: Cristian Gache
Maci
Astazi venind spre servici ma gandeam la campurile intinse ale sufletului meu ….. si-acum stiu de ce!
Stiti ce culori au? 🙂 Sunt lanuri galbene-verzui, cu maci sangerii rasfirati penste tot. Si macii stiti ce sunt? Sunt tot ce simt eu cand sunt cu copiii mei – atat de puternice sunt culorile simtirilor mele cu ei, si pentru ei, si despre ei; … tasnesc din mine si sunt vitale,sangerii …. Da’-s frumoase, si delicate si fragile, ca o floare de mac, si trebuie ingrijite si pastrate cu grija,c a sa nu li se scuture petalele!
Din cand in cand mai dau cate-o raita prin lanuri vanturile amintirilor. Cand imi vine dorul de pui, arunc printre maci cate-o adiere de dor si culeg amintiri si ma vindec!
Si cerul sufletului meu e senin, si chiar daca vine vreun nor – ma fac tare, si puternica si hranesc macii, ca sa nu mi-i smulga sau distruga vreo furtuna.
Si astazi e o zi in care am nevoie sa ma «vindec», pentru ca astazi e ziua fauritorilor de maci din lanurile sufletelor de parinti. Astazi salasluiesc acolo unde cresc macii si nu vreau decat sa respir odata cu ei trecutul, prezentul si viitorul!
Community management and some frozen bubbles 