Tu esti floarea soarelui atunci cand ma trezesc ratacind prin praf …
Mic dejun dupa 23 de ani – ziua in care m-am trezit aruncata in niste cearsafuri noi, straine, cu simturile amortite, fara farmecul povestilor cu zane si printi. Cred ca si el era la fel; doi copii crescuti fara exercitiul convieturirii impreuna … , astazi cu o adolescenta la inceputuri si-un taifun cu genele marcate de toata rebeliunea a doua generatii. Cel putin Bunu si eu stim unde am depozitat samanta furtunilor dinlauntruri. Spre norocul nostru adolescenta e acolo, far in intunericul si vuietul furtunilor, si vine tot de undeva necunoscut mie cu o liniste si-o intelepciune pentru care sunt recunoscatoare, dar pentru care nu am nici un merit. Si-apoi melodia asta care imi aduce aminte de poezia Adelei despre Udo si gradina lui si-a ei, si-mi aduc si eu aminte de gradinile mele, de copilaria mea dinaintea vietii cu el, de Luminita si Danut. Si cum faceam lumina acolo unde, in intunericul cascarabetelor constructorilor din spatele blocului desferecam comori, pictam peretii aceia gri murdar, vopseam tricourile noastre anoste, ne invarteam cu fata spre gaura care aducea lumina, hohoteam de-atata bucurie, …. si rad singura in fata mesei cu cafea – m-am facut mare, m-am intepenit in dragoste. Si ascult taifunul povestind despre cum se va emotiona mai spre seara cand va privi rucsacul pentru tabara pentru ca nu va mai fi cu noi vreo 3 zile, pentru ca piciorutele lui subtirele nu ma vor mai pipai peste noapte dupa ce s-a furisat la noi in pat, asa cum face de cand s-a nascut. Si arunc cu coada ochiului o privire Anicului care-mi zambeste sagalnic in coltul buzelor stiind ca taifunul o sa aiba momente de DOR!!! Tonul vocii ei in capul meu imi gaseste busola, ma duce acolo unde linistea e stapana peste suflet, si-mi susoteste “nu ma prinzi, mami!”, “ce-ai fufut aici”?, “mami, nu ma zgadili!” cu voce de pasare ciripitoare, asa cum era ea, cu vreo 10 ani in urma.
Dupa 23 de ani suntem aici, in bucataria de peste mari, eu cu nostalgiile mele, copiii mustacind … I think you’re love will be too much…, el zambind in fericirea lui mica.
Si inainte de a ne face mari, viata ne-a lasat sa ne plimbam sufletele printre lanuri de fericire facuta verde si mai apoi aurie.
Oare dragostea ar fi prea mult?