S-au stins discutiile despre rearanjarea timpului; al meu, al lor, al nostru. Pianul o sa aiba timp liber ziua, n-o sa-l mai chinuie revolutionarul in devenire, nici Zen-ul cantaret, insa spre seara o sa-l mangaie obositi, si eu o sa urlu de prin bucatarie sa se tina de lectii si sa lase inventivitatea si lalaiala pentru alt moment. «Clar de luna» o bantuie pe adolescenta si coloana sonora de la «Rambo» pe omuletul care se incapataneaza sa ramana un bebe, in pofida faptului ca ii cresc piciorutele subtiri si-i cere mamei lui sa i le maseze la ceas de seara. Dintre ultimele dezvaluiri din timpurile pandemiei, se contureaza si defineste clar aruncarea pietrei si ascunderea mainii autorului in cazul pensionarilor refuzati in spitale, pensionari carora li s-a retras dreptul la o sansa sau la o moarte decenta in momentul imbolnavirii. Suntem in secolul XXI, dar specia din care fac parte a ramas exact la acelasi instinct de supravietuire primar, adica la cel cu orice pret, fara a fi evoluat firesc din punct de vedere moral. Cosmetizam totul cu sarbatorirea LGTB, ne inventam o noua problema din introducerea oamenilor astora in societate, integrarea lor, cand totul ar trebui sa fie firesc si normal si problemele adevarate ar trebui sa fie rezolvate la nivel uman, moral, individual, si mai apoi la nivel de societate. Atata timp cat ne-am inchis in colivii am acceptat ca liberul nostru arbitru sa-l punem, de fapt, in mana carmuitorilor. Alegerile pe care le facem ne definesc ca societate si ne-au definit in momentul in care ne-am lasat semenii in plata sortii. Din interiorul coliviei avem scapari doar in lumea virtuala. Cerem carti pentru anul scolar viitor, platim facturi, facem cumparaturi, vorbim cu lumea din jurul nostru! Tot niste virusi ne-au scos pana la urma in lumea mare; meningococul si-a cerul obolul la oamenii mei mici. Vaccinul cel care da febra si amorteste bratele si care intensifica maraiala sniper-ului. Patetic mod de a ne incuia si descuia in propriile frici, singura cheie spre inauntru si inafara fiind virusii.Vecinii s-au ascuns prin case, colivia fiind refugiul cel mai cautat, exceptie facand zilele astea malul marii. Nici Edith Piaf nu mai poate rivaliza cu Ecaterina cea mare. Sunt la moda filmele si in curand gradina de peste mari va inlocui cu totul decoratiunile interioare, HBO-ul, Amazon Prime.De cand a inceput pandemia, in agenda adolescentei sunt «Mamasaurio», deci mi-am castigat dreptul la nemurire. Sper doar ca regnul animal din care fac parte sa fie lasat sa piara decent.Zilele astea voi lansa pe intinderea albastra a cerului niste barcute de hartie, si-o sa le suflu zbor in panze. Poate le vor regasi peste ani oamenii mei mici, poate or face valuri in sufletul lor, poate or gasi si ei, la randul lor, un motiv de aducere aminte pentru oamenii lor mici, un suras de-o clipa in coltul gurii. Vant bun la pupa!

Simt ca zilele astea in care am stat in colivie incep sa zboare ca frunzele salciei starnita de vant, ca si cum si-ar dezgoli ramurile si trunchiul, si ar ramane doar spatiul ocupat de tot verdele ala plin si despletit. Banui ca incep sa am cumva sindromul Stockholm pentru colivia mea, pentru starea de spirit si linistea pe care am capatat-o intre zabrele. 
In gradina de peste mari s-au copt caisele, leusteanul asteapta intalnirea cu palmele mele, masura degetelor, revenirea la origini. Prunele stau si ele sa cada, timpul trece fara sa-i cantarim ocalele, isi pierde importanta aparenta, lasa doar urme vizibile pe gatul si pe sub ochii mei. 
Se termina peste vreo saptamana scoala, rutina impusa pentru orele de studiu, permanetele divergente, mustrari, neintelegeri in ce priveste atitudinea alor mei, ai mici. Perceptia dumnealor asupra vremurilor pe care le traim este aceea a unei continue vacante minunata, insorita si traita fericit la malul unei mari albastre de pe un continent norocos.
Imi aduc aminte de virusul cel incoronat doar atunci cand merg la cumparaturile care ne asigura traiul linistit si ni se impune obligativitatea mastilor pe care am inceput sa le urasc cu toate puterile mele. 
Repetand trecutul, prin lumea mare, incepem sa distrugem statui sperand inocent ca vom eradica din sufletele si mintile oamenilor, rasismul. Acum vreo 30 de ani in urma, intr-o tara comunista dintr-o zona geopolitica importanta, tara din care-mi trag radacinile, lumea spera ca distrugand statui va distruge nenorocirile si «implanturile» pe care le-a facut o dictatura in mintea, sufletul si trecutul unei natiuni. Repetam greseli, inoculam ideea eronata ca printr-o devastare la nivel fizic, o neimplicare morala la nivel individual, la nivel de celula a societatii (familiara) vom inchide rasismul in trecut. 
Aici ies la iveala, mai nou, masurile de segregare impuse de sus, de pe la muntele Olimp, masuri care au stat la baza accesului la tratamente in urma contagierii. Nerusinat, insolent insa, tot de sus se programase pentru iesirea din criza, un doliu pervers pentru victime. Continua «coerent» dezmatul politic de prin Guvern si Parlament, instabilitatea monetara, nesiguranta la nivel global. Suntem traiti de vremuri, nu le mai tram noi pe ele.
Din ce in ce mai mult imi place inlauntruri.

Saptamana in curs a fost o simulare e reintrarii in normal, daca normal mai poate fi numit un loc in care trebuie sa feresti apropierile, lucrurile s-au acoperit de un strat de praf ciudat de gros si de strain, miscarile devin precaute, trecutul pare sa ne fi invadat prezentul si strazile iti permit libertatea pustiului.
Obiectivitatea ne-a permis, totusi, sa luam decizii pe termen scurt, sa reclamam postura prevazatoare pentru viitor si sa decidem ca ramanem de moment la simulare. Asa ca inca ma invart intre doua colivii, pe termen scurt si cu o usoara senzatie de «libertate». 
Leusteanul din gradina mea de peste mari s-a inaltat frumos, semn ca udarea la radacina functioneaza perfect, nu ca gradinarul cel tanar ar fi facut ceva cu propriile maini. Invat incet ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea unui sfarsit de etapa minunata pentru viata gradinii si inceputul alteia, diferita, chinuita, framantata de orgolii si nimicuri in detrimentul ei. Virusul asta a facut ceva bun in perioada din urma; a lasat ceasurile udatului automat sa-si faca treaba si astazi m-am bucurat de verdele inchis, sanatos al copacilor batrani de peste 90 de ani.
De luni, paradisul din mijlocul Mediteranei intra in faza a treia, faza care presupune o mai mare libertate de miscare, lasata in mana guvernantilor locali. Daca pana recent majoritatea comerciantilor blamau turistii veniti in vacanta, astazi, in mijlocul sperieturii, inalta rugaciuni pentru deschiderea spatiului aerian si maritim. Cruda intoarcere la origini, acolo unde, inainte de venirea turistilor se puteau culege doar roscove pentru a folosi faina din pastai pentru placinte si ca mancare pentru animale, unde se culegeau maslinele si uleiul lor era folosit pentru lampi, la iluminat si in trocurile cu putinii agricultori din mijlocul insulei care produceau niscaiva alimente de-ale gurii. Politicienii insa nu s-au lovit de realitate. Continua sa isi arunce rufele murdare in fata, ascund adevarul demitand mai marii capi ai Guardiei Civile, continua pe drumul lor, neintrerupti sau opriti de nici un protest dintre multele anuntate.
Ziua copilului ne-a lasat amintirile ascunse prin strafunduri si o iesire la marginea marii, nu lipsita de un protest zgomos din masini de toate felurile, de la cele mai luxoase la cele mai normale, ducand spre Harley-uri cu muzica spargand zarile si steagurile zbatandu-se in briza Mediteranei.
Vecinii au intrat in febra revolutiei. Exista o anumita miscare a societatii venita din strafundul micilor comunitati, originata de miscarile si revolutiile fiecaruia dintre noi, transportata la suprafata de orgoliile si frustrarile personale. Apar peste tot, lipite, agatate si atarnate injurii puerile, ridicole, cateodata jenant de dezamagitoare care iti arata de fapt la ce stadiu poate ajunge un biped cu un decent nivel educativ, oameni de la care te astepti sa aiba pudoare, bun simt, respect fata de propria persoana. S-au terminat melodiile cu continut motivational, avantator, si au lasat loc resturilor de pe fundul fiecari constiinte, … s-a dus aroma si farmecul si a ramas zatul mizeriilor mascate de tamaie.
M-am revolutionat si eu trist, pe dinauntru, si am pus «orice alt nume» pentru ce s-a intamplat, … m-am pierdut intr-un pustiu steril. Ce ar mai putea scoate din noi o pandemie, un biet virus, o colivie in care nu reusim sa supravietuim modest?

Pianul a devenit instrument de adaptare a melodiilor invatate la cursurile online si cele care plac urechilor de prin filmele vazute pe la cinema. Astazi am dat volumul pe Mozart, categoriile muzicale nefiind neaparat dintr-o anumita zona, ci dintr-o «anumita» ureche. Ieri a fost melodia cuplului de la filmul «Up», maine depindem de starea de spirit a celui care interpreteaza.
La inceputul saptamanii am dat jos «din pod» borcanul cu flori uscate de soc si am aruncat o mana mare in cel care are robinet, la indemana tuturor. Lamaile de pe aici au o aroma aparte, socul de acasa e ca niciunde, deci sa curga socata! Al meu, al mic, sniper-ul, nerabdator fiind din fire, a tot furat cand si cand cate-o seringa din elixirul galben – auriu in definitivare. Ca de obicei, ne adaptam in captivitate si ne inventam instrumente de «sutit».
Temele pentru acasa devin «subtirele», semn ca si profesorii s-au cam plictisit si deja au simtit «aroma verii» si a plajelor proaspat inaugurate. Cu o groaza de masuri de precautie, ce-i adevarat, dar deschise. Trebuie sa recunoastem ca spaniolii stiu sa traiasca viata, nu dau nimic la schimb pe o «siesta» ca la carte, pe o mancarica buna si cafeaua de dimineata servita neaparat intr-un local impreuna cu ceva de-ale gurii, nu oricum. 
Insa, saptamana a inceput deja cu tavalugul consecintelor unei economii subrede, unei gestionari foarte proaste a unei situatii de urgenta, masurilor unei guvernari jenante, ca sa nu spun de-a dreptul rusinoasa. Guvernul e o trupa de orgolii bipede, altercatii ca la usa cortului, discutii care cuprind cuvinte cum ar fi; lovitura de stat, marchiza, comunist, nationalizare, terorist, dictator. Iti vine sa iti iei campii si sa fugi incotro vezi cu ochii. Nu stiu daca ma repet, dar Spania a devenit o «Romanie cu staif», nimic mai mult. 
Intre timp, reprezentanta Nissan si-a inchis activitatea lasand in somaj peste noapte 3000 de suflete la care trebuie adaugate familiile lor, o companie de electricitate a inceput cu doar 500 de angajati trimisi in somaj, micii intreprinzatori se chinuie ca pestii pe uscat sa respire o gura de oxigen pentru a putea deschide totusi activitatea. Marile companii hoteliere care si-au facut plinul din liniile de creditare cu comision de 1% rambursabil in 5-6 ani nu deschid discutia sub nici o forma de resursele umane care de fapt erau motivul principal pentru accesarea acestor credite, ci, mai nou, se gandesc cum sa tina banii in propriul buzunar pentru ca lichiditatile dumnealor sa nu fie afectate. Restul sa se duca dracului!
Vestile de pe continentul Americii sunt inspaimantatoare. Teritorii intregi cu compost uman, singurele semne ca acolo e invelisul unui suflet fiind o cruce mica si diforma. Pandemia secolului XXI a deschis o bresa emorma intre majoritatea populatiei si cei «alesi». Viitorul se contruieste sumbru pe crucile celor care astazi au «acces» la intubare, sau si mai trist, ca in Brazilia, la un loc in pamant.
Ciresele continua sa fie marfa de lux, insa caisele, cenusaresele anotimpului asta par sa fi intrat pe piata cu un pret modic pentru zilele in care traim, doar 2,95€. Coliviile devin spatiul unei euforii temporare, viata in libertate incepand sa semene cu ceva hidos pentru omul normal. E timpul sa ne aruncam in arena si sa dam ce-i mai bun din noi, sau sa ne resemnam si devenim pentru viitor niste prizonieri ai propriilor noastre frici sau ai societatii care amendeaza deja intiativa, libertatea de exprimare, faptul ca te-ai nascut mult prea tarziu in «evolutia» speciei. Sa inceapa spectacolul!

S-au incalzit diminetile pana la 25 de grade celsius. Coronavirusul o sa aiba mare bataie de cap; cica i se «rupe» in membrana de noi si poate ne paraseste.
Miscarile de trupe din randul natiei iberice au inceput, mai nou, in randul clasei cu nivel adchizitiv inalt. Si-au scos fiecare tigaile din dotare (alea de fite) pe strazile din cartierele mai cu staif, si au inceput seara de seara sa faca muzica. Cred ca isi inchipuie ca rezonand oalele alea la un anumit nivel acustic s-or auzi prin sferele inalte ale clasei politice niscaiva proteste la propunerea «clasei comuniste» de a mari impozitele. Pana una-alta, vibratiile acelea ar putea atrage doar atentia coroanei, pentru ca in impetuozitatea lor, masurile de distantiere sociala sunt pastrate doar de «instrumentele» de sunet, nu si de detinatorii lor.
Botnitele, care mai de care mai colorate, mai patriotice, mai formale, au devenit obligatorii in spatiul comun. In curand opinia individuala o sa sune cu ecou spre inauntru, pedepsita fiind prezentarea ei in spatiul public, in mod liber.
Au aparut ciresele! Sunt, dupa cum se vede, aurul perisabil al primaverii ce-si taraie ultimele zile printre noi. Intre 8 si 15 euro pe kilogram de viitor compost se valoreaza, in curand, la bursa! 
Umarul meu incepe sa se incovoaie sau al ei, se inalta. Iesim la plimbarea zilnica pe langa pajistile campurilor de golf, prin padurile de pini de langa, si in functie de denivelarile muntelui din spate urc si cobor mintindu-ma ca inca nu m-a intrecut. Zen-ul se arunca avantata spre inalt, talpile mele lipindu-se an de an tot mai complet, cu fiecare margine, coltisor, si fiecare adancitura, de tarana. Coapsele se infig in femururi ca si cum s-ar sprijini pe niste coloane romanice, acceleratia gravitationala parca a devenit mai pronuntata, anii nu ma iarta, pandemia imi arata ca zborul e mai mult prin launtruri, discret si molcom, celalalt imprumutandu-i aripile ei – Zen-ului meu. Suntem mai aproape in colivie, ne ascultam muzica interioara si gusturile ei, cele noi, ma lasa sa descopar un om profund.
Sniper-ul nu mai suporta colivia. Mountain-bike-ul cu progenitorul masculin e singurul moment de refulare fizica. Cea psihica mi-o «administeaza», in portii, mie. Portiile matinale sunt cateodata «sangeroase», cele tarzii, spre noapte, povestesc nedumeririle si emotiile traite peste zi, sau prin cartile pe care le citeste. …. «Mami, atunci cand citesc o carte cu final trist eu plang inauntru, dar voi nu ma vedeti!»…
Mierlele s-au adaptat la convietuirea in afara coliviei si profita de mana vecinului intinsa printre zabrele, pentru a fura din palma mancarea pisicilor. Inveti ca nu doar specia umana profita de resursele la indemana fara rusine si bun simt. 
Vecinii s-au mai repliat, muzica s-a mai «stins», intra la rand zilele de nastere facute fiecare din portiunea lui de lume, de pe planeta lui platita cu bani grei metrul patrat, insa cu auditia la comun. Cantam, pe rand, Modern Talking, Tchaikovsky, Little shark, Edith Piaf, Billy Elish, Queen, ….
Mai am o saptamana in colivia cea mica. Ziua copilului ma va elibera, in una mai mare, cu gradina si instructiuni de «manisfestare» pana si la toaleta. 
«Made the scene
Week to week
Day to day
Hour to hour
The gate is straight
Deep and wide
Break on through to the other side.»

Facem un sotron intre fazele pe care ni le impune baiguit un presedinte de guvern narcisist. Se balacaresc pe covoarele rosii si bancile capitonate cu catifea verzuie, sus, pe muntele Olimp, acolo de unde nu se vad orizonturile multimii si nici suvoaiele de «atleti» iesiti la ora de tonifiere musculara.
Minunile se infaptuiesc acolo unde, in spatii mici, oamenii buni gandesc cu sufletul deschis la aproapele lor, generos. Nu in tribune din lemn masiv unde «profeti» citesc discursuri intr-o limba de lemn.
Intre zabrelele coliviei a devenit tot mai cald; vara si-a intrat in drepturi peste tot, invadand spatiile prohibitive. Caldura devine motiv de scos picioarele printre coloanele de piatra, in spatiul comun. Vecinii isi etaleaza compulsiv tuleiele fara simtul ridicolului; s-a pierdut de cand cu claustrarea fortata.
De cand s-au inchis portile, elixirurile eruforice s-au imputinat, s-au degustat toate variantele de la alb spre auriu, si de la bordeaux spre negru, am facut cunostinta cu «corpuri» voluptoase, catifelate, tonice sau chiar aspre si dure! Radem mult, studiem exhaustiv paharele care contin elixirul, gasim subiecte banale despre care sa vorbim, zambim prostesc, ….
Adolescenta din casa imbraca regulat costum de toreador si blana de pisica blanda. Cateodata sunt taur in colivie, cateodata sunt imblanzitor de feline! Isterie ieftina, … banalitati in drumul spre iertare, brusc maturi si constienti cand descoperim ca in spatele cuvintelor stau ascunse emotii zbuciumate in furtuna hormonilor.
Fondant la borcan pe raftul cel mai de sus al camarii – promisiunea primelor eclere! Amintiri din copilarie de pe frontul de est, dintr-o tara ca acasa si cofetariile ca un cuib de visuri. 
Maine, 24 oficiali si tortul la rece! La anul, nunta de argint. Om fi toti la intalnire? Romania, America, Spania, Germania, … lumea mare.
Scriu poezii din cotoare de carti, … ragaz!
Erata: Am pierdut sirul zilelor, pe 11 ne-om sarbatori! 😂😂

Saptamana din urma m-a buimacit cu totul. Intre lantul de sateliti lansati de Elon Musk, lant controversat pentru ca impiedica studierea astrilor pe timp de noapte si noile etape de «aclimatizare» in afara coliviei, lipsea inchiderea fizica a scolilor pana in septembrie si revolta din turism pentru masurile inviabile luate de un guvern rupt de realitate. 
Ma aflu pe o insula din mijlocul marii, intr-o «etapa» a pandemiei care imi permite mie si locatarilor acestei insule sa sarim punctul zero si sa luam startul de la 1, 1 insemnand ca putem iesi din colivii cu partenerii cu care am impartit-o pana in acest moment. Orizonturile pana la 1 km in jurul coliviei vor fi ale noastre. Scurt si ridicol cerc in jurul cozii, dar suntem liberi!!! 
Pe langa lipsa libertatii, educatia e un puct nevralgic. Nu putem gandi prea mult pe cont propriu pentru ca e periculos. Filtrul propriu trebuie sa devina un filtru comun indus de o anumita tendinta lansata de sus pe intinderile virtuale. 
Traim bine, la marginea marii unde clima ne alinta majoritatea lunilor din an, asa ca guvernantii au gasit de cuviinta ca scoala se poate face oricum, online, … ORICUM. Suntem predispusi unei alienari precoce in ce priveste generatia urmatoare, dar e buna carnea de tun – masa aia fara capacitate cognitiva, fara liber arbitru, e numai buna de dus la maturitate intr-o lume in care primordial e sa ingroase randurile electoratului.
Si ca sa ma desfasor pana la capat, viitorul turismului din care traim in paradisul asta din mijlocul marii, dupa mintile luminate de la putere, se dovedeste a fi creionat sub forma unor colivii de aur din spatele carora clientii, imbracati festiv, vor putea cadea in visare la privelistea ce li se va desfasura de dupa gratiile acestora. Frizeaza stupiditatea gandindu-ne ca vor trebui sa-si usureze buzunarele pentru aceste conditii. 
Traim intr-o lume in care unii dumnezei in ale finantelor si-au scos la plimbare vreo 60 de masinute lansate pe nesfarsitele autostrazi ale universului, chipurile in a ajuta la evolutia masei de creaturi bipede, inapoiate, ignorante si nedemne de a ridica capetele pentru a se pierde in albastrul infinit de deasupra. Asa ca, in fericirea mea mica din interiorul coliviei visez la un spatiu liber de dumnezei care sa-mi spuna daca pot sa ies sau nu in spatii libere, daca pot ridica ochii deasupra fara a vedea jucariile lor care-mi creaza lumi virtuale si nu ma lasa sa am propria perspectiva intr-una reala.
Se apropie sfarsitul perioadei in colivia mea mica, dar nu stiu daca mai vreau sa ies. Prefer cateodata sa – mi amputez aripile daca sa zbor inseamna sa imi vand sufletul sau sa ma avant intr-o lume fara cer, fara viitor. 
O sa las lumina aprinsa prin launtruri, poate s-or mai aprinde si prin alte suflete si n-om permite sa ne invadeze intunericul pe prea multi. Pana atunci ale mele suflete mici «ating» pianul (asa cum se exprima ei – traducere libera din spaniola) si inca, canta, si citesc, si viseaza. Am lasat un pic de lumina in ei, … sper sa n-o stinga vremurile!

In colivia mea, care pe zi ce trece se face tot mai stramta mi se strang reflexiv dintii ascultand cum bufonul de peste balta se gandeste sa ne injectam dezinfectant pentru a opri raspandirea coronavirusului in corp. Nu stiu cum s-ar putea traduce chestia asta in capul unui om cu o capacitate de gandire decenta. 
A trecut Pastele, am aprins lumina, l-am inviat pe Hristos asa cum am stiut noi mai bine.  
Tot de Paste, moartea a mai rupt o pagina din amintirile mele, alea vechi de cand am facut ochii mari. Un om cuminte, discret, de prin genele bunicilor mei materni, dintr-o viata in care ne-am potrivit sarbatorile si duminicile in familie. Cu rasete multe, cu voie buna, cu multa lumina in ochii si pe fata lui, si intotdeauna un zambet. Mai tarziu la fel de discret, la fel de cuminte, la fel de om bun asa cum l-am stiut eu! Sufletul meu a rasunat a macadam ud pe ecourile rasetelor noastre de copiii de-acum patruzeci de ani. Prea multa liniste, prea multe cuvinte nespuse, mult prea devreme.
A plouat trist zilele astea. Vecinii au trecut de la Queen si “Show must go on” la urlete de genul “Resistiré”. E multa nerabdare, mult “Viva la vida” neconsumat prin casele tuturor.
Am facut rost si de faina, si de smantana. Prin satele de munte pe unde ne mai ducem pasii se mai gaseste niscaiva marfa de contrabanda. Acolo tot timpul s-au cam gasit de “toate”. Vechii localnici au facut averi traficand cu tigari, produse din Occident si mai tarziu droguri. Asa ca se confirma; bani sa ai, ca de gasit, gasesti.
Tabla mea de calcule a mai adunat o coloana in rosu. Anul coronavirusului i-a dat rosului atitudine de trend. Banui ca o sa dureze cam mult, da’ rosu e o culoare care-mi place, insa nu la calcule.
Sniper-ul din casa s-a reprofilat si s-a tuns la 0. Nu mai sunt tinta, ca s-a rechizitionat armamentul din dotare si s-a pus sub degetelele subtiri juma’ de ora in plus de pian. Curat tratament dictatorial, da’ si vremurile sunt de restriste, si asta impune autoritate maxima, sau “legea martiala”. Zen-ul s-a gandit ca ora de gimnástica obligatorie se poate traduce in relax. Adica o gasesc de vreo doua zile intinsa pe covorul din camera ei savurand inghetata sau ciocolata alba in timpul de gimnástica, si la moaca mea perplexa vazand-o imi spune ca isi exerseaza mintea, ca e mai inteligent asa. Nu-i spun eu tot timpul tot ce conteaza e ce are in cap si cum il foloseste?
Viata mea sociala s-a redus si restrans de vreo saptamana la a vorbi cu mine, cu testoasele, si cu pisicile de prin vecini. Coronavirusul se joaca cu mintea noastra, nu numai cu corpurile noastre. 
De maine am putea sa iesim cu copiii cate-o ora la plimbare prin jurul casei, nu prea departe, pe o raza de un kilometru. Oi putea adulmeca florile de camp, aerul, polenul care-mi starneste rinita si tratamentul cu tuica! Tocmai ce m-a invatat o prietena ca se trateaza bestial cu cate-o lingurita de ceva tarie amestecata cu derivate apicole. M-am mai gandit, si cred ca tuica e pacat s-o «derivezi» cu altceva, deci cred ca mai mult ies la plimbare ca sa am motiv de «tratament» dupa aceea.
Hristos a inviat!

S-a gatit si casa, s-au scos si «toalele» la aerisit – ca batatoare nu mai exista decat in amintirile noastre de acu’ vreo 30 de ani, orhideea e minunata de vreo luna si ceva, semn ca rezista bine la izolare. Ieri am lalait niste culori «pastel» pe vreo 10 oua, si am infipt in mijocul gramezii doi iepurasi tantosi cu cosuletele lor vesnic pline. 
Tot ieri, ai mei de 11 si 14 ani m-au intepelat asa cumva «cu finete» despre cum o sa se burduseasca ei de dulciuri de la Lindt cum faceau in toti anii, daca acum magazinul nemtesc de la care cumparam e inchis!!! M-au prevenit sa nu apar cu iepurasului de Paste, ca nu tine, ci doar sa gasesc o solutie pentru papilele lor gustative. Le-am raspuns ca solutii tre’ sa gasim pentru virusul asta si terminarea anului scolar, ca restul e SF!
Intre timp, padurea de pini nu s-a miscat din loc, inca se mananca periculos de bine (magazinele sunt aglomerate cam de fiecare data cand ajung sa le «vizitez»), soarele e sus, delfinii zburda fericiti in portul comercial din Palma, si banui ca pana si astia fac coada la cumparat faina si drojdie, pentru ca nu pot intelege cum nu se poate gasi nici acum nimic de genul asta, pe nicaieri.
Barcelona si Madridul inca se intrec la contagieri si politicienii inca se bestelesc cu «diplomatie» peste tot pe unde pot face «rating». Emisiunile cu «scobeli in nas» ale liderilor de opinie, fiecare din «cuibusorul lui de nebunii», care mai de care mai labartat pe sofale colorate, s-au inmultit ingrijorator de tare. Se vede treaba ca lumea duce lipsa de niscaiva barfa la nivel inalt de colivie.
Prin colturile mele interioare s-au activat genele meniului de Paste: a unitatii familiare la framantarea aluatului dulce de cozonac, alegerea halcii de carne pentru lafait frumos (de poza) in tava de la cuptor, si nu in ultimul rand a regruparii la taiat «finut» legumele pentru salata boeuf. Cei mai tineri sunt plictisiti si gandesc la o rascoala. Eu gandesc sa ridic aratatorul si sa spun doar un cuvant raspicat – ala cheie, care activeaza initiativa in ei brusc si inechivoc; gadget – uri!!!
Alexa e la mare cautare da’ cam da rateuri in ultimul timp din cauza cererilor prea mari. De fiecare data cand nu stie sa dea raspunsul corect repeta in continuu: «asta este ceea ce am gasit» – si ne da cate-o pagina pe youtube cu alte ameteli. Incearca sa puna nume la tonul de voce, dar «oamenii mei mari» gandesc ca in spatele intrebarilor astea e ceva de ordin «secret». Ma gandesc ca s-a trezit in noi vana de spion de cand ne-au inchis prin case. 🙂
Un Paste linistit sa aveti! ❤