Jurnal de colivie -ziua 7 dupa amenintarea coroanei

Putem da inapoi timpul si putem spune ca a existat civilizatie inainte de Cristos si dupa el, dar timpul a luat-o de la 0 cand a aparut nenea la al carui tata si mama ne rugam pe rand ortodocsii si catolicii. Probabil ca in cazul asta, fizic nu se va relua numerotarea, dar pentru fiecare dintre cei care a constientizat pericolul, amploarea si implicatiile acestuia, va fi un fel de nou inceput.
Suntem in spatele geamurilor de acum ceva timp, privim curiosi cum trec zilele fara noi, evitam pe cat putem stirile. Mateut si Anic fosnesc printre picioarele mele primele 4 zile si mai apoi printre picioarele noastre pentru ca ne-am repliat fortat si suntem cu totii acasa. 
Diminetile sunt cooperative – punem masa pe rand, punem muzica la Alexa tot pe rand (gusturile nu se discuta), mancam sporovaind prostioare, ne tachiman constienti ca suntem impreuna pentru o bucata lunga de timp si o sa trebuiasca si incercam sa ne rotunjim colturile impreuna.
Cand ma prind pe ganduri, astia doi ai mei, se furiseaza spre desenat si filme, ma santajeaza cu “vacanta” fortata si pe cand ma trezesc si eu din gandurile care-mi deraiaza aparatul digestiv ii disciplinez intre teme, citit, facut curatenie, calcat cearsafurile. 🙂 Am prieteni care ma ameninta cu protectia copilului!!!
O ora pe zi ne bantuim in fata Just Dance-ului. Rad aiuritii astia de mine. La varsta pe care o am ma misc haotic, in afara ritmului pentru cel putin zece minunte inainte de a intra cumva pe linie dreapta. Tin minte ca pe vremea noastra erau casetele video cu gimnastica aerobica la moda. Astazi dansam pe orice fel de muzica cu o marioneta pe ecran si cu o telecomanda care inregistreaza miscarile si acuratetea dansului. Rad ca un copil mic in sufletul meu si cand ma trezesc la realitate imi spun ca am luat-o razna. Al meu se incapataneaza cu yoga pe care eu am parasit-o acum ceva timp si la care imi e greu sa ma intorc pentru ca mintea mea e inca pe aratura. 
Sunt zile in care reusesc sa vorbesc cu dragi cu care nu am reusit de luni bune de zile sa ne auzim. Aud ipoteze noi, tratamente miraculoase, vad imagini impactante, incerc sa ma mentin intr-o precara stare de decenta mentala, dar ma agat cu disperare de bunul simt, de echilibru in gandire, de liberul meu arbitru, cel care nu ma lasa sa ma arunc in neant.
Intre mine si cei 11 si 14 ani se aseaza dupa-amiezile o palma de canapea pe care o impartim cu cartile fiecaruia. “Premonitii” la 14 ani, “Pijamaua in dungi” la 11 ani si “Lawrence si arabii” in mainile mele. 
Serile sunt popcorn, impartiri de spatiu si ecrane intre HBO, Prime, si Youtube. Ne culcam incercand sa nu inlocuim ziua cu noaptea si sa nu ne gandim ca starea de fapt e una foarte incerta. Nu vreau sa visez pentru ca trezirea poate fi traumatizanta si nu vreau sa cad din nou pe ganduri pentru ca imi provoc insomnii.
Ascult “At last” cu Etta James si-mi dau seama ca inca avem muzica si nu-i totul pierdut. Hai sa ne auzim sanatosi din coliviile noastre, de moment. Ca o veni si ziua liberarii si poate nu ne-om zdrobi de albastrul ala infinit!

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión /  Cambiar )

Google photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google. Cerrar sesión /  Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión /  Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión /  Cambiar )

Conectando a %s