Jurnal de colivie, ziua 92 de la amenintarea coroanei …


Simt ca zilele astea in care am stat in colivie incep sa zboare ca frunzele salciei starnita de vant, ca si cum si-ar dezgoli ramurile si trunchiul, si ar ramane doar spatiul ocupat de tot verdele ala plin si despletit. Banui ca incep sa am cumva sindromul Stockholm pentru colivia mea, pentru starea de spirit si linistea pe care am capatat-o intre zabrele. 
In gradina de peste mari s-au copt caisele, leusteanul asteapta intalnirea cu palmele mele, masura degetelor, revenirea la origini. Prunele stau si ele sa cada, timpul trece fara sa-i cantarim ocalele, isi pierde importanta aparenta, lasa doar urme vizibile pe gatul si pe sub ochii mei. 
Se termina peste vreo saptamana scoala, rutina impusa pentru orele de studiu, permanetele divergente, mustrari, neintelegeri in ce priveste atitudinea alor mei, ai mici. Perceptia dumnealor asupra vremurilor pe care le traim este aceea a unei continue vacante minunata, insorita si traita fericit la malul unei mari albastre de pe un continent norocos.
Imi aduc aminte de virusul cel incoronat doar atunci cand merg la cumparaturile care ne asigura traiul linistit si ni se impune obligativitatea mastilor pe care am inceput sa le urasc cu toate puterile mele. 
Repetand trecutul, prin lumea mare, incepem sa distrugem statui sperand inocent ca vom eradica din sufletele si mintile oamenilor, rasismul. Acum vreo 30 de ani in urma, intr-o tara comunista dintr-o zona geopolitica importanta, tara din care-mi trag radacinile, lumea spera ca distrugand statui va distruge nenorocirile si “implanturile” pe care le-a facut o dictatura in mintea, sufletul si trecutul unei natiuni. Repetam greseli, inoculam ideea eronata ca printr-o devastare la nivel fizic, o neimplicare morala la nivel individual, la nivel de celula a societatii (familiara) vom inchide rasismul in trecut. 
Aici ies la iveala, mai nou, masurile de segregare impuse de sus, de pe la muntele Olimp, masuri care au stat la baza accesului la tratamente in urma contagierii. Nerusinat, insolent insa, tot de sus se programase pentru iesirea din criza, un doliu pervers pentru victime. Continua “coerent” dezmatul politic de prin Guvern si Parlament, instabilitatea monetara, nesiguranta la nivel global. Suntem traiti de vremuri, nu le mai tram noi pe ele.
Din ce in ce mai mult imi place inlauntruri.