Sunt aproape 100 de zile de cand timpul a capatat o noua dimensiune pentru vremurile recente. Nu cunoastem decat de prin istorisiri ambigui marile pandemii ale secolelor trecute, nestiind cert cum si la ce nivel se petreceau, erau traite si consumate. Poate ca acelea erau diferite pentru ca atingeau doar latura umana, afectand direct populatia si avand repercursiuni derivate din imputinarea ei, originea ei fiind nemanevrata la nivel uman, ci doar indusa de factori biologici. Astazi, noile tipuri de pandemii fiind mai perfide, la nivel macroeconomic, cu impact asupra orientarilor de ordin monetar in primul rand, cu tinte nebanuite de omul de rand tind sa catalogheze pierderile umane intr-o rubricuta din coltul cel mai indepartat a unei table dinamice create doar pentru o rearanjare si valorare a unor indicatori foarte importanti din punct de vedere politic si financiar. Pierderile umane sunt niste numere lalaite pe un grafic bidimensional in culori gri-albastre in timp ce intr-o alta dimensiune se numara victoriile si se rearanjeaza piesele pe tabla de sah.
Prin rubricile cu morti, contagiati, resurse si impiedicari ale sistemului se plimba din 10 martie un OM cu o voce si o aparenta de bunic. Obiectiv, uman si calm incearca de peste 100 de zile sa tina la distanta sughiturile politice. Se face nevazut atunci cand apare ministrul sanatatii si se ascunde printre profesionisti, lasand protagonismul celor obisnuiti cu spectacolul cotidian. 
Zilele din urma am visat-o pe bunica Victorita, bunica adolescentei mele, un om care m-a adoptat ca pe nepoata ei si care nu mai este de acum 25 de ani. N-am visat-o pana acum, dar fiecare primavara cu lacramioare imi aducea mainile mici si vocea ei chemandu-ma sa culeg din gradina ei florile mici si parfumate. A fost liniste prin launtruri, cred ca si-a gasit un spatiu care sa ma invadeze, … si m-am itit de pe pervazul geamului ei de la parter in bucataria mica, s-o strig – cum faceam de obicei. Am gasit-o cuminte si stransa pe un scaun de lemn, vorbind in soapta cu omul ei, cel pe care si l-a dorit dintotdeauna si nu l-a avut. 
In plimbarile mele cu sufletul adolescent ne-am impiedicat de un «dragon zburator» si ultimele lui suflari. Am avut timp sa ne aplecam si sa-l luam cu noi in speranta ca o sa fie bine mai tarziu. N-a fost, … doar am asistat la moartea minunatiei forforescent colorate. Inlauntrul coliviei exista zbor, si culoare si moarte.
S-a incheiat un an scolar atipic. Festivitatile de sfarsit de etapa s-au redus la un ZOOM galagios, declaratii de prietenie cu diplome, scrisori de intentie si o liniste absurda la sfarsit. 
Pa partea cealalta, adolescentii s-au multumit doar sa primeasca din partea profesorilor mesaje de despartire, unele tipizate, exceptie facand profesorul de limba care inca duce cu dumnealui iluzia unei lumi mai bune, a unor tineri plini de viata si emotii care trec printr-o perioada de metamorfozare a sufletului. 
M-am lungit sub caisii Incarcati de rotunjimi galben – portocalii. A fost inaltator sa cuprind cerul printre ramurile pline de fructe. Am luat obolul si astazi borcanele cu gem asteapta etichetele haioase care-mi flutura prin minte. 
Am sa pun culori, si zboruri, si am sa ma bucur de ultimele zile in colivie. 
Sa ne fie «liberarea» cu cantec de voie buna! 🍒🍑🍓