Orhidea rezista, vecinii insa nu. Ieri au pus Queen, cu Freddie Mercury ca stindard fluturand pe meterezele luptei cu virusul. Zilele se taraie in acelasi ritm in care creste firul alb de la tampla si ma trezesc intreband in mijlocul povestilor, in ce zi ma aflu. Stau diminetile atarnata pe pervaz si vorbesc cu pisicile care vin sa manance ce le lasa un batran pe terasa atunci cand isi aminteste. 
Cunostintele mele ornitologice s-au activat de vreo trei saptamani incoace, simturile s-au ascutit, si ieri, din intamplare, mi s-a rotit deasupra crestetului un Milvus Milvus. La altitudinea la care ne aflam, la poalele unor munti rotunjiti, blanzi, s-a coborat minunatie de soim in cautare de ceva prada prin padurea de pini. Niciodata pana acum au coborat pana aici pentru ca teritoriul asta era al nostru, al cotropitorilor.
Aflu recent ca prin Menorca au iesit la plaja niste vacute care s-au cam saturat de pascut, asa cum traditional obisnuiau sa faca, si s-au gandit (sau mai bine zis le-a impins instinctul) ca e timpul sa se odihneasca, ca soarele si apa cu minerale fac bine la ten si vitamina D. Drept dovada am primit si o poza demna de un catalog actualizat de vacanta in Baleare in anul de gratie 2020. Delfinii au reaparut prin golfurile si plajele care pana acum erau aglomerate si dihorii si-au recapatat strazile si cararile de prin munti. Pana la sfarsitul lunii aprilie, cel putin, viata in colivie isi continua nestingherita cursul.
Prietena care sta sa numere mortii, si viii, si batranii, si deseneaza pentru autoritati curbele epidemiei devine tot mai gri, mai trista, mai stinsa. Mi-e frica s-o si intreb cat s-a dilatat timpul ei in colivie. In capul ei e doar o matrice a virusului si algoritmi de reproducere, contaminare, etc.
Boris a fost pe la terapie intensiva zilele astea; semn ca pasarea s-a sufocat croncanind prostii, si lipseste ca fratele lui drag de peste ocean sa-l intrebe cum a trait experienta de a fi un numar intre victimele neputincioase ale coroanei. 
Bancile impart bani fara dobanda pestilor mari, cei mici ramanand ca intotdeauna niste muritori de foame cu asigurare pe viata platita la zi. Europa imparte bani cu amandoua mainile dintr-un buzunar stiut doar de ea, pe piete cu risc anticipat. Balul sa inceapa, ca muzica deja se aude si printre dansatori nu suntem noi, ci doar cei de la varful lantului trofic, ai de manuie lingourile si misca valorile la bursa. 
Selectie naturala – ma gandesc, da’ mie mi-a ramas in minte Freddie Mercury cu «Show must go on».
«My soul is painted like the wings of butterflies,
Fairy-tales of yesterday will grow and never die,
I can fly, my friends.»……. 

Ploua in insula din mijlocul marii. Stau cu nasul in geam si sunt tinta unui lunetist satul de reguli si teme on line.
Diminetile incep cu o doza de vitamina B si stirile in format zip. intre intins fata de masa si gandit meniul. E zarva mare, ca si eu, si al mic suntem «impetuosi» si ridicam nivelul de decibeli serios.
Aflu ca suntem campioni la luat decizii proaste, si la certuri, totul la nivel politic. E «politically correct» sa ne balacarim la marginea salilor pline de cadavre. In vremuri de restriste se curata graul de neghina, insa imi dau seama ca la nivelul ala cam totul e neghina.
Smantana si faina cred ca or sa devina marfa de contrabanda. Rafturile se casca goale acolo unde doar praful alb de pe colturi aminteste de campurile aurii de acasa.
Am inceput sa deschid cartile de retete cumparate cu ani lumina in urma. Mangai paginile noi, neatinse, si zambesc la gandul ca gospodinele nu au nevoie de desene colorate si imbietoare, dar categoria aceea nu ma include si pe mine.
Din ce in ce mai putin facebook si mai mult facetime. Exista distante mai scurte intre mine si oameni de cand virusul asta incearca sa ne izoleze in coliviile de sute de mii de euro care ne tin spanzurati de streang pana la adanci batranete. 
Calculez in euro mai mult decat am facut-o vreodata. Se aduna scaderile si se coloreara in rosu, verdele e pentru adunari, dar nu e cazul acum. 🙂
Gradina prietenilor din Germania s-a luminat si cultivat. Fiecare are timp de amenajari, prasit la randurile de legume si marar, incalzit gratarul de pe terasa pentru vreo halca de vita din Argentina. 
Am trimis spre vizionare pe nenea Kusturica. E pe post de balsam de pus pe rana dupa niste dezamagiri care cantaresc vreo 21 de ani de munca asidua. O sa fie bine acolo, oama aceea e o luptatoare cu suflet mare, Kusturica o s-o vindece cumva. Kusturica vindeca toate ranile! 
Omul meu fain din Anglia, cel la vreo 90 de ani cu forta cat un munte si vointa fara margini, ne-a sunat sa vada ce facem. Aude rau, uita imediat ce a intrebat, dar continua sa rada si sa glumeasca ca nimeni altul. Dementa nu i-a luat dragostea de viata, nici iubirea de aproape, nici amintirile cu noi. Nepotul lui de 30 si ceva de ani ne scrisese cu doua zile inainte ca au trebuit sa-i «strice» masina ca sa nu poata pleca prin Chorley. Ii besteleste la telefon; stie el ca baietii l-au tintuit la domiciliu, dar o sa-i prinda si-o sa-i urecheasca. Ce e ala virus? 
Ieri am «probat» visinata de acum vreo doi ani. Ma gandesc s-o dau gata singurica la o chermeza pe marginea unei farfurii cu strudel. 
Merg la facut meniul de pranz. Avem mancare, capul e inca pe umeri, frica e pentru cytomegalovirusul din corpul cel firav si incercat, din Barcelona. Da’ ma gandesc ca o sa fie bine, e doar un alt virus.

Am avut timp sa ne obisnuim si cu al patrulea pe de-a-ntregul. L-am incorporat cu anumite frecusuri si i-am impus fortat o rutina pe care incercam sa o respectam cat de bine putem. 
Dupa prima etapa acasa, stirile au devenit doar un rezumat rapid facut de mezinul casei, mezin care se trezeste primul si face raidul pe posturile cele mai «credibile». Noi, ceilalti ne-am declarat saturati de virusul asta care a intrat in vietile noastre si ni le-a rasturnat in asa fel incat a reusit sa ne aduca intr-o formula completa a unitatii familiare. Nu stim daca sa multumim intamplarii asteia, … stim insa ca nu mai suntem la fel, nu mai suntem alergati, rasfirati, haituiti si stresati, ne-am ralentizat cumva fortat, fizic si psihic.
Zilele trecute am trecut inca un an, cadou facandu-mi un chiup plin de sarmale, asta ca sa ma validez ca gospodina. 😂 Maman mi-a mesterit prajitura preferata, deci nu ma plang. Mateiu’ mi-a promis cadou un masaj pe care inca il lalaie de pe o zi pe alta, si fiica-mea adolescenta, la incercarea lui fiu-miu de a o potoli pe motiv ca e ziua mea, m-a gratulat cu un: «Si ce daca e ziua ei, ca nici noua nu ne-a facut poftele de zilele noastre de nastere, deci nu se tine!» 🤡
Dupa-amiezile si serile sunt motiv de promenada prin carti, filme, numere de telefoane, poze mai vechi si mai noi la care nu am apucat sa poposim. 
Pianul e la mare concurenta, care mai de care incercandu-ne talentele pe clape, … banui ca in curand om aduce si vioara si ne-or alerga vecinii prin padure, satui de noi.
Ieri a fost curatenie saptamanala. Ai mei copchii deja sunt la a doua «provocare», deci stiu intru-catva cum merge treaba si care e schema de lucru. Am intors casa pe dos, am «marait» la ei cat am putut cand a fost nevoie, i-am fugarit la locurile de munca cand au deraiat, insa in mare reusim sa ducem la bun sfarsit ce am inceput si cred ca spre ghinionul Mariei, s-ar putea sa aspire astia doi la locul ei de munca pe doar o doza de Fanta! 😂
Astazi am aruncat in supa de rosii un manunchi de leustean inghetat. Am ajuns la stadiul in care ma gandesc cat m-or mai tine rezervele din congelator si daca n-ar trebui sa pun cate-o faramita, sa nu cumva sa raman fara pana s-or gandi astia sa ne arunce iar afara. 
Am inceput sa am timp sa miros cearsafurile proaspat spalate si calcate. Cred ca senzatiile astea nu le-am mai incercat din copilarie, si n-au mai fost atat de pregnante in sufletul meu tot cam de pe atunci. S-au ascutit toate simturile si tot zilele astea m-am aplecat peste ele sa urmaresc cu privirea liniutele alb-aurii ale bordajului, cresterile lor pe albul intact si fin al intinderii, senzatia pe care ti-o lasa deformarile lor pe buricele degetelor. 
Intre timp s-au pierdut oameni valorosi, oameni pe care nu i-a omorat nici razboiul, nici foametea, nici vreo boala din asta cumplita, ci un parvenit de virus care din mascarici si-a pus coroana in cap si s-a tranformat in rege. Asa, prin analogie, cam la fel cu oamenii politici care conduc acum lumea. Ce ti-e si cu empatiile astea!