Un pian, o biblioteca, gimnastica on line si camara plina – in jurul lor ne-am invartit si dezvoltat ideile si viata in colivie, lunile dinainte. Teama vreo cateva ore, cea de necunoscut, de repliere in conditii imprevizibile, schimbatoare de la o zi la alta, … si-o multime de dracuiri prin launtruri. Dracuiri pentru prezent, spre conspiratiile masii, spre concret – marele rahat in care ne-a bagat un virus si planurile noastre de nimic pentru viitor. Ce-i un plan imi spuneam acum 20 de ani cand am ajuns in Occidentul in care toata lumea isi programa vietile pe un calendar? Ma intrebam infricosata cum poti sa-ti faci un plan cand nu stii ce va fi peste o secunda? Si pana la urma, cu anii, fara frica, fara calendar fizic, dar cu mintea divizata pe anotimpuri si in patratele cu venituri si cheltuieli, m-am apucat de impartit viitorul in felii. Alea bune si dulci puse pe mai tarziu, si alea mai greu de rumegat, si necoapte, si trebuincioase de efort si munca, pe prezent si viitorul apropiat, ca de …, asa ne-a invatat comunismul, in cultul muncii asidue si constiincioase.

Mascariciul ala care se cheama soarta, ne-a dat dupa 20 de ani un incoronat, sa ne coboare cu picioarele pe pamant si sa ne puna in fata, facuta scrum, toata bucuria planuirii si-a anotimpurilor in devenire. Ne-am repliat pragmatic impartind prezentul in ore si zile. Am ignorat stirile; “aduc vesti!” (asa era un desen animat cand eram eu mica cu o pasare care croncanea de fiecare data in padure inainte de a imparti noutatile) fiind trecut la capitolul dispozitiv “non grata”, ne-am inchis in spatiul nostru distribuit in pereti cu deschizaturi spre lumina, si-am trait intr-o realitate cenzurata de noi, impusa cu strictete pentru a nu ne pierde in nimicuri si mizerii, am trait cum am crezut noi ca e mai bine.

Cand in sfarsit am iesit din realitatea noastra stramta, am gasit zarile goale si incapatoare, si, …. acum ce facem? E-atat de liniste ca gandesc cateodata ca e ca un vacuum de sunet, ca acela dinaintea exploziei unei bombe atomice, ca inaintea unei nenorociri pe care-o adulmecam, dar careia nu-i stim dimensiunea.

Si-apoi m-apuca iar dracuitul si gesticulatul de-aiurea ascultand porcarii de la unul si altul, masurand cu privirea mastile colorate si lumea care se contureaza fara a ne vedea zambetul tristetea, sau rosul rujului. Si inchid urechile, si merg inainte si ma apuc de facut conserve, ca nu stii ce ne paste prin toamna, ca viitorul e cu inchisori si colivii, si cu penurii!

Si cand trece criza de dracuit ma asez cu liniste in fata vinurilor resemantizate si ma intreb “La ce bun toate astea?”, si-mi torn cate-un pahar, si ma mantuiesc, si ma dezrobesc de toata greseala asta in care ne aflam. Si uite-asa, niste pesti pe biciclete reusesc sa faca sa ma simt ca dupa o iertare de pacate.

Bai tata, sa stii ca e mai bine ca nu le-ai vazut pe toate astea! La ce bun toate framantarile unei vieti, ca intr-o eterna inchisoare cu munca silnica? La tine alearga hergheliile pe coama dealului si fosneste padurea, … aici ne chinuim sa ramanem cu capul intreg si pe umeri! Da’ sa stii ca avem masini electrice pe care le tinem in garaj , ca de, cand vine virusul ne izolam. Ne-am profilat pe facut turte, asa cum faceau bunicile inainte si gandul al din urma e ca o sa ajungem la coada sapii, ca banui ca doar asa om mai putea supravietui cand ne-or inchide de tot. Doar talpile mai sunt libere in zilele noastre, si drumul pustiului.

Hai ca ma apuca iar dracuitul si gesticulatul de aiurea.

Sa incep cu «liberarea»?

Pai daca e asa, sa spun ca m-a distrus design-ul asta rotunjit a paginii de Facebook. Mi-s mai clasica, mai taiata in colturi si la corp si la minte, si «rotunjimile» paginilor de retele sociale imi suna a «vrajeala» labartata si cam a pagina de facut rezervari la hoteluri de pe la malul marii.

Fiecare postare ma chinuie cu un emoticon de reviste cu «Pif», adica din acelea de pe vremea dinaintea internetului (pentru cine haladuia ca si mine printre randuri). Tare ma enervau revistele astea cu povestile lor supreflue si nu intelegeam de ce trebuie careva sa puna desene «in miscare» de parca nu mi-as fi putut inchipui eu din text cum arata moaca aceea. Las aici subiectul asta, si ma dedic zilelor de libertate prin gradina de peste mari.

Chiuveta de spalat manusitele la portita, gel, alcool, masti, supra masti, panouri suspendate, covorase dezinfectante, marea nelinistita in zare, si strada …. goala! Minunat moment din an cand poti sa spui ca te-ai reintors in viitor, cam la 1930, pe vremea la care se batucea colbul sub copitele cailor si in special a magarilor. Satul insa s-a vestit de sarbatoare; dupa mintea unora, de sarbatoare insemnand si marcaje rosii-portocalii pentru masinile rezidentilor, si muzica de prin Cuba – habanere, si steaguri cu curcubee atarnate cu mare fala la balconul primariei, si saracul sfant al satului rastignit de spaima in Rai dupa elucubratiile oficialilor din zona. Pandemia a lasat urme adanci in judecata multora dintre noi, insa gradina mea de peste mari se afla acum la marginea unui sat macinat de poftele de marire a unui grup de «politicieni moderni», fara ca termenul sa insemne ceva bun.

Pisicile mieunacioase m-au primit unduindu-si languros coditele, am ochit vreo doua merisoare de vara ramase «indiferente» pe o cracuta din marul cel scund si indesat, am furat de la marginea stratului leustean mirositor a telina si curry, m-am fosnit cu mila printre frunzele de la caisii goi de fructe, am mangaiat niste rosioare lunguiete si fain mirositoare asa cum numai rosioarele stiu a mirosi. Si mi-am infipt privirea in tartacutele pline de «bube» aparute sub portocalul sangeros de langa marginea de piatra care separa orizontul albastru de pamantul rosu de sub picioarele mele.

Mi-a fost dor de colivia mea, de timpul meu, de spatiul meu, de nebanuita pauza din mijlocul primaverii cu ai mei. Si totusi mi-a fost bine acolo, in mijlocul gradinii, cu toata intinderea aceea de aer fara ziduri, de spatiu nelimitat decat de peretii muntilor din stanga coastelor mele.

A naibii masca de protectie si masuri de delimitare sociala! Sa traiasca liberarea si tomorow land-ul, ca de trecutul apropiat, ala al societatii (nu al fiecaruia, personal), mi se cam face lehamite.

Chapeau bas coliviei!