Sindromul Tourette

Un pian, o biblioteca, gimnastica on line si camara plina – in jurul lor ne-am invartit si dezvoltat ideile si viata in colivie, lunile dinainte. Teama vreo cateva ore, cea de necunoscut, de repliere in conditii imprevizibile, schimbatoare de la o zi la alta, … si-o multime de dracuiri prin launtruri. Dracuiri pentru prezent, spre conspiratiile masii, spre concret – marele rahat in care ne-a bagat un virus si planurile noastre de nimic pentru viitor. Ce-i un plan imi spuneam acum 20 de ani cand am ajuns in Occidentul in care toata lumea isi programa vietile pe un calendar? Ma intrebam infricosata cum poti sa-ti faci un plan cand nu stii ce va fi peste o secunda? Si pana la urma, cu anii, fara frica, fara calendar fizic, dar cu mintea divizata pe anotimpuri si in patratele cu venituri si cheltuieli, m-am apucat de impartit viitorul in felii. Alea bune si dulci puse pe mai tarziu, si alea mai greu de rumegat, si necoapte, si trebuincioase de efort si munca, pe prezent si viitorul apropiat, ca de …, asa ne-a invatat comunismul, in cultul muncii asidue si constiincioase.

Mascariciul ala care se cheama soarta, ne-a dat dupa 20 de ani un incoronat, sa ne coboare cu picioarele pe pamant si sa ne puna in fata, facuta scrum, toata bucuria planuirii si-a anotimpurilor in devenire. Ne-am repliat pragmatic impartind prezentul in ore si zile. Am ignorat stirile; “aduc vesti!” (asa era un desen animat cand eram eu mica cu o pasare care croncanea de fiecare data in padure inainte de a imparti noutatile) fiind trecut la capitolul dispozitiv “non grata”, ne-am inchis in spatiul nostru distribuit in pereti cu deschizaturi spre lumina, si-am trait intr-o realitate cenzurata de noi, impusa cu strictete pentru a nu ne pierde in nimicuri si mizerii, am trait cum am crezut noi ca e mai bine.

Cand in sfarsit am iesit din realitatea noastra stramta, am gasit zarile goale si incapatoare, si, …. acum ce facem? E-atat de liniste ca gandesc cateodata ca e ca un vacuum de sunet, ca acela dinaintea exploziei unei bombe atomice, ca inaintea unei nenorociri pe care-o adulmecam, dar careia nu-i stim dimensiunea.

Si-apoi m-apuca iar dracuitul si gesticulatul de-aiurea ascultand porcarii de la unul si altul, masurand cu privirea mastile colorate si lumea care se contureaza fara a ne vedea zambetul tristetea, sau rosul rujului. Si inchid urechile, si merg inainte si ma apuc de facut conserve, ca nu stii ce ne paste prin toamna, ca viitorul e cu inchisori si colivii, si cu penurii!

Si cand trece criza de dracuit ma asez cu liniste in fata vinurilor resemantizate si ma intreb “La ce bun toate astea?”, si-mi torn cate-un pahar, si ma mantuiesc, si ma dezrobesc de toata greseala asta in care ne aflam. Si uite-asa, niste pesti pe biciclete reusesc sa faca sa ma simt ca dupa o iertare de pacate.

Bai tata, sa stii ca e mai bine ca nu le-ai vazut pe toate astea! La ce bun toate framantarile unei vieti, ca intr-o eterna inchisoare cu munca silnica? La tine alearga hergheliile pe coama dealului si fosneste padurea, … aici ne chinuim sa ramanem cu capul intreg si pe umeri! Da’ sa stii ca avem masini electrice pe care le tinem in garaj , ca de, cand vine virusul ne izolam. Ne-am profilat pe facut turte, asa cum faceau bunicile inainte si gandul al din urma e ca o sa ajungem la coada sapii, ca banui ca doar asa om mai putea supravietui cand ne-or inchide de tot. Doar talpile mai sunt libere in zilele noastre, si drumul pustiului.

Hai ca ma apuca iar dracuitul si gesticulatul de aiurea.

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión /  Cambiar )

Google photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google. Cerrar sesión /  Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión /  Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión /  Cambiar )

Conectando a %s