De cate ori ma gandesc la el, acum, dupa nefiinta, vad un drum pe niste campii inverzite, … si mainile lui cu degete cioturoase si unghii late, rotunjite.Ziua lui venea intotdeauna cu inceperea scolii, … niciodata nu ma bucura, ci mai degraba ma obliga la un anumit comportament, o anumita stare pe care mi-o impunea un nou inceput. O frica de nestiut, de neprieteni, de posturi care nu ma caracterizau si nu ma lasau sa fiu eu, si privarea de libertate, … aia pe care o avusesem toata intinderea de cald si soare de peste lunile «la vatra». Ziua lui venea cu constrangerea de a nu fi eu, incorsetare.Nici el nu stia sa fie cu noi in firescul unei zile de nastere. Nu stia sa se sarbatoreasca in sanul casei, ci poate mai degraba cu prietenii lui, dar cu noi, copiii lui, stinghereala implinirii unei varste ne facea sa trecem ziua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.Acum trei ani a implinit ultima data, pe aici, ani. Fara noi, ca bataliile pe care le duceam noi erau aici, pe alt front. Acasa, maman si el strabateau drumul acela fara intoarcere pentru unul dintre ei, solitari si mana-n mana, asa cum i-am vazut cand am venit sa-mi iau ramas bun.In anul acela, in patul lui din casa cea mare, cel de unde asculta jazz-ul cel mai zbuciumat, sus, in coltul din stanga casei, n-au mai ramas decat nucile culese de mainile noastre, intinse pe ziare vechi, pentru pastrat.Cred ca niciodata si-a gasit linistea. A trait prins in propria lui viata ca intr-o inchisoare. Cateodata isi accepta limitele, cateodata (de cele mai multe ori) se zbatea in spatiul in care se ingradise cu proprie stiinta. A fost vant, si vantul nu poate fi inchis!Campii intinse, verzi, si drum! Acolo e liber, si cred ca e bine! In sfarsit nu se mai zbuciuma. In sfarsit zboara in voie, haladuie peste firul ierbii fara oprire.Astazi ar fi implinit 76 de ani. Castane in drumul meu! Bunu …