Visam zilele cand trebuia sa intre in competitie, stiam exact ca se mentine pe o pozitie intermediara pana cand, nu stiu ce click si ce supapa injecta in tot corpul ei, ca un arc electric, energie ca sa sprinteze pe ultima suta de metri. Si-atunci o vedeai printre brate, si corpuri, si picioare, cu parul ei de aur moale, ca matasea porumbului, cum tasneste si depaseste incet si sigur fiecare alergatoare care pana atunci alergase in pluton, inainte ei.

Pe fata ei doar tenacitate, efort, strategie, dar in parul ei intotdeauna erau aripi, sau fluturi, nu mai stiu …. Eram doar mandra ca gene dintr-ale ei construiau parte din ADN-ul meu dintr-un timp trecut, predestinat minunilor si scanteierilor, luminii din viata mea.

Si-apoi Mercedesul ala gravat cu numele ei, cu trofeul castigat, adus tocmai de peste mari si oceane, de prin New York de la cursa Mercedes Mile de pe Fifth Avenue. 4 minute si 19.48 secunde de alergat, cel mai bun timp, a costat-o trofeul acela. Mercedesul – nava aceea spatiala parcata intr-un cartier din Cantemir, intr-o parcare in care abia existau vreo 5-6 masini, si noi roind in jurul lui, ca si cum am fi ajuns deja in Occident, ca si cum ne-am fi teleportat in momentul acela, ca si cum comunismul si penuriile ar fi disparut, exact ca o poarta intre dimensiuni care s-ar fi deschis brusc si noi am fi atins Neatinsul.

Si-apoi veneau pungile cu dulciuri si minuni, si cadourile pentru fiecare , si ea – simpla si vesela, cu o voce groasa si puternica, muncita de anii de antrenament si chinuita de iernile in care diminetile incepeau de cand, inca, lumina nu era sus. Si, … “Hai ca ma grabesc, ca tre’ sa mai ajung pe undeva!” (intotdeauna pe fuga), si “Bai vara-mea, ce mai faci tu, bai vara-mea?” – cu mama in amintirile lor de copii care batuceau ulita intre casele fratilor tati. Si noi inmarmuriti in fata ei, gandindu-ne ca nu eran demni de nimic din ce ni se intampla, ca eram mici si putini pe langa munca aceea titanica si spiritul acela navalnic.

Insula asta e insula primita in dar pe o carte postala de la ea. N-a uitat niciodata sa dea de veste si cand a plecat sa antreneze; din cand in cand ne facea din mana de peste mari. A fost intai insula ei, si cand eram la liceu m-am gandit ca daca vreodata zarile se vor deschide, acolo voi merge. Si drumurile, ani mai tarziu, dupa facultate, m-au dus acolo, tot de mana ei, tot datorita ei, chiar daca ea se intorsese acasa, in Romania. Casa mea veche, acolo unde m-am nascut, in Ticau, era chiar peste drum de casa ei veche, si casa mea noua, cea in care imi cresc copiii e casa din insula din care ea s-a intors acasa, dupa ani de antrenorat.

Asa-mi spunea maman odata; ca a inceput greu, cu multa munca si cu mult efort, fara nimic din ce avem noi azi, fara echipamente, fara stadioane, sali de gimnastica, campusuri sportive, salarii de milioane si imagine promovata, nici macar la nivel local. Vointa, curaj si autodepasire au fost toate ingredientele necesare reusitei. Si un suflet tare bun si mare, ca mai apoi sa nu uite de nimeni din familia ei, de parinti, de nici un frate, nici un nepot, nici un var si chiar de necunoscuti.

Inca ma intimideaza apropierea ei, inca e in jurul ei maretia aceea si cred ca n-o sa lipseasca niciodata, cel putin pentru mine. Lumina din parul ei ca matasea porumbului e si astazi la fel, si cred ca si fluturii, aripile care salasluiesc in el. La multi ani, om bun!