Jurnal de colivie, ziua 27 dupa amenintarea coroanei

Orhidea rezista, vecinii insa nu. Ieri au pus Queen, cu Freddie Mercury ca stindard fluturand pe meterezele luptei cu virusul. Zilele se taraie in acelasi ritm in care creste firul alb de la tampla si ma trezesc intreband in mijlocul povestilor, in ce zi ma aflu. Stau diminetile atarnata pe pervaz si vorbesc cu pisicile care vin sa manance ce le lasa un batran pe terasa atunci cand isi aminteste. 
Cunostintele mele ornitologice s-au activat de vreo trei saptamani incoace, simturile s-au ascutit, si ieri, din intamplare, mi s-a rotit deasupra crestetului un Milvus Milvus. La altitudinea la care ne aflam, la poalele unor munti rotunjiti, blanzi, s-a coborat minunatie de soim in cautare de ceva prada prin padurea de pini. Niciodata pana acum au coborat pana aici pentru ca teritoriul asta era al nostru, al cotropitorilor.
Aflu recent ca prin Menorca au iesit la plaja niste vacute care s-au cam saturat de pascut, asa cum traditional obisnuiau sa faca, si s-au gandit (sau mai bine zis le-a impins instinctul) ca e timpul sa se odihneasca, ca soarele si apa cu minerale fac bine la ten si vitamina D. Drept dovada am primit si o poza demna de un catalog actualizat de vacanta in Baleare in anul de gratie 2020. Delfinii au reaparut prin golfurile si plajele care pana acum erau aglomerate si dihorii si-au recapatat strazile si cararile de prin munti. Pana la sfarsitul lunii aprilie, cel putin, viata in colivie isi continua nestingherita cursul.
Prietena care sta sa numere mortii, si viii, si batranii, si deseneaza pentru autoritati curbele epidemiei devine tot mai gri, mai trista, mai stinsa. Mi-e frica s-o si intreb cat s-a dilatat timpul ei in colivie. In capul ei e doar o matrice a virusului si algoritmi de reproducere, contaminare, etc.
Boris a fost pe la terapie intensiva zilele astea; semn ca pasarea s-a sufocat croncanind prostii, si lipseste ca fratele lui drag de peste ocean sa-l intrebe cum a trait experienta de a fi un numar intre victimele neputincioase ale coroanei. 
Bancile impart bani fara dobanda pestilor mari, cei mici ramanand ca intotdeauna niste muritori de foame cu asigurare pe viata platita la zi. Europa imparte bani cu amandoua mainile dintr-un buzunar stiut doar de ea, pe piete cu risc anticipat. Balul sa inceapa, ca muzica deja se aude si printre dansatori nu suntem noi, ci doar cei de la varful lantului trofic, ai de manuie lingourile si misca valorile la bursa. 
Selectie naturala – ma gandesc, da’ mie mi-a ramas in minte Freddie Mercury cu “Show must go on”.
“My soul is painted like the wings of butterflies,
Fairy-tales of yesterday will grow and never die,
I can fly, my friends.”……. 

Jurnal de colivie, ziua 21 dupa amenintarea coroanei

Ploua in insula din mijlocul marii. Stau cu nasul in geam si sunt tinta unui lunetist satul de reguli si teme on line.
Diminetile incep cu o doza de vitamina B si stirile in format zip. intre intins fata de masa si gandit meniul. E zarva mare, ca si eu, si al mic suntem “impetuosi” si ridicam nivelul de decibeli serios.
Aflu ca suntem campioni la luat decizii proaste, si la certuri, totul la nivel politic. E “politically correct” sa ne balacarim la marginea salilor pline de cadavre. In vremuri de restriste se curata graul de neghina, insa imi dau seama ca la nivelul ala cam totul e neghina.
Smantana si faina cred ca or sa devina marfa de contrabanda. Rafturile se casca goale acolo unde doar praful alb de pe colturi aminteste de campurile aurii de acasa.
Am inceput sa deschid cartile de retete cumparate cu ani lumina in urma. Mangai paginile noi, neatinse, si zambesc la gandul ca gospodinele nu au nevoie de desene colorate si imbietoare, dar categoria aceea nu ma include si pe mine.
Din ce in ce mai putin facebook si mai mult facetime. Exista distante mai scurte intre mine si oameni de cand virusul asta incearca sa ne izoleze in coliviile de sute de mii de euro care ne tin spanzurati de streang pana la adanci batranete. 
Calculez in euro mai mult decat am facut-o vreodata. Se aduna scaderile si se coloreara in rosu, verdele e pentru adunari, dar nu e cazul acum. 🙂
Gradina prietenilor din Germania s-a luminat si cultivat. Fiecare are timp de amenajari, prasit la randurile de legume si marar, incalzit gratarul de pe terasa pentru vreo halca de vita din Argentina. 
Am trimis spre vizionare pe nenea Kusturica. E pe post de balsam de pus pe rana dupa niste dezamagiri care cantaresc vreo 21 de ani de munca asidua. O sa fie bine acolo, oama aceea e o luptatoare cu suflet mare, Kusturica o s-o vindece cumva. Kusturica vindeca toate ranile! 
Omul meu fain din Anglia, cel la vreo 90 de ani cu forta cat un munte si vointa fara margini, ne-a sunat sa vada ce facem. Aude rau, uita imediat ce a intrebat, dar continua sa rada si sa glumeasca ca nimeni altul. Dementa nu i-a luat dragostea de viata, nici iubirea de aproape, nici amintirile cu noi. Nepotul lui de 30 si ceva de ani ne scrisese cu doua zile inainte ca au trebuit sa-i “strice” masina ca sa nu poata pleca prin Chorley. Ii besteleste la telefon; stie el ca baietii l-au tintuit la domiciliu, dar o sa-i prinda si-o sa-i urecheasca. Ce e ala virus? 
Ieri am “probat” visinata de acum vreo doi ani. Ma gandesc s-o dau gata singurica la o chermeza pe marginea unei farfurii cu strudel. 
Merg la facut meniul de pranz. Avem mancare, capul e inca pe umeri, frica e pentru cytomegalovirusul din corpul cel firav si incercat, din Barcelona. Da’ ma gandesc ca o sa fie bine, e doar un alt virus.

Jurnal de colivie, ziua 13 dupa amenintarea coroanei

Am avut timp sa ne obisnuim si cu al patrulea pe de-a-ntregul. L-am incorporat cu anumite frecusuri si i-am impus fortat o rutina pe care incercam sa o respectam cat de bine putem. 
Dupa prima etapa acasa, stirile au devenit doar un rezumat rapid facut de mezinul casei, mezin care se trezeste primul si face raidul pe posturile cele mai “credibile”. Noi, ceilalti ne-am declarat saturati de virusul asta care a intrat in vietile noastre si ni le-a rasturnat in asa fel incat a reusit sa ne aduca intr-o formula completa a unitatii familiare. Nu stim daca sa multumim intamplarii asteia, … stim insa ca nu mai suntem la fel, nu mai suntem alergati, rasfirati, haituiti si stresati, ne-am ralentizat cumva fortat, fizic si psihic.
Zilele trecute am trecut inca un an, cadou facandu-mi un chiup plin de sarmale, asta ca sa ma validez ca gospodina. 😂 Maman mi-a mesterit prajitura preferata, deci nu ma plang. Mateiu’ mi-a promis cadou un masaj pe care inca il lalaie de pe o zi pe alta, si fiica-mea adolescenta, la incercarea lui fiu-miu de a o potoli pe motiv ca e ziua mea, m-a gratulat cu un: “Si ce daca e ziua ei, ca nici noua nu ne-a facut poftele de zilele noastre de nastere, deci nu se tine!” 🤡
Dupa-amiezile si serile sunt motiv de promenada prin carti, filme, numere de telefoane, poze mai vechi si mai noi la care nu am apucat sa poposim. 
Pianul e la mare concurenta, care mai de care incercandu-ne talentele pe clape, … banui ca in curand om aduce si vioara si ne-or alerga vecinii prin padure, satui de noi.
Ieri a fost curatenie saptamanala. Ai mei copchii deja sunt la a doua “provocare”, deci stiu intru-catva cum merge treaba si care e schema de lucru. Am intors casa pe dos, am “marait” la ei cat am putut cand a fost nevoie, i-am fugarit la locurile de munca cand au deraiat, insa in mare reusim sa ducem la bun sfarsit ce am inceput si cred ca spre ghinionul Mariei, s-ar putea sa aspire astia doi la locul ei de munca pe doar o doza de Fanta! 😂
Astazi am aruncat in supa de rosii un manunchi de leustean inghetat. Am ajuns la stadiul in care ma gandesc cat m-or mai tine rezervele din congelator si daca n-ar trebui sa pun cate-o faramita, sa nu cumva sa raman fara pana s-or gandi astia sa ne arunce iar afara. 
Am inceput sa am timp sa miros cearsafurile proaspat spalate si calcate. Cred ca senzatiile astea nu le-am mai incercat din copilarie, si n-au mai fost atat de pregnante in sufletul meu tot cam de pe atunci. S-au ascutit toate simturile si tot zilele astea m-am aplecat peste ele sa urmaresc cu privirea liniutele alb-aurii ale bordajului, cresterile lor pe albul intact si fin al intinderii, senzatia pe care ti-o lasa deformarile lor pe buricele degetelor. 
Intre timp s-au pierdut oameni valorosi, oameni pe care nu i-a omorat nici razboiul, nici foametea, nici vreo boala din asta cumplita, ci un parvenit de virus care din mascarici si-a pus coroana in cap si s-a tranformat in rege. Asa, prin analogie, cam la fel cu oamenii politici care conduc acum lumea. Ce ti-e si cu empatiile astea!

Jurnal de colivie -ziua 7 dupa amenintarea coroanei

Putem da inapoi timpul si putem spune ca a existat civilizatie inainte de Cristos si dupa el, dar timpul a luat-o de la 0 cand a aparut nenea la al carui tata si mama ne rugam pe rand ortodocsii si catolicii. Probabil ca in cazul asta, fizic nu se va relua numerotarea, dar pentru fiecare dintre cei care a constientizat pericolul, amploarea si implicatiile acestuia, va fi un fel de nou inceput.
Suntem in spatele geamurilor de acum ceva timp, privim curiosi cum trec zilele fara noi, evitam pe cat putem stirile. Mateut si Anic fosnesc printre picioarele mele primele 4 zile si mai apoi printre picioarele noastre pentru ca ne-am repliat fortat si suntem cu totii acasa. 
Diminetile sunt cooperative – punem masa pe rand, punem muzica la Alexa tot pe rand (gusturile nu se discuta), mancam sporovaind prostioare, ne tachiman constienti ca suntem impreuna pentru o bucata lunga de timp si o sa trebuiasca si incercam sa ne rotunjim colturile impreuna.
Cand ma prind pe ganduri, astia doi ai mei, se furiseaza spre desenat si filme, ma santajeaza cu “vacanta” fortata si pe cand ma trezesc si eu din gandurile care-mi deraiaza aparatul digestiv ii disciplinez intre teme, citit, facut curatenie, calcat cearsafurile. 🙂 Am prieteni care ma ameninta cu protectia copilului!!!
O ora pe zi ne bantuim in fata Just Dance-ului. Rad aiuritii astia de mine. La varsta pe care o am ma misc haotic, in afara ritmului pentru cel putin zece minunte inainte de a intra cumva pe linie dreapta. Tin minte ca pe vremea noastra erau casetele video cu gimnastica aerobica la moda. Astazi dansam pe orice fel de muzica cu o marioneta pe ecran si cu o telecomanda care inregistreaza miscarile si acuratetea dansului. Rad ca un copil mic in sufletul meu si cand ma trezesc la realitate imi spun ca am luat-o razna. Al meu se incapataneaza cu yoga pe care eu am parasit-o acum ceva timp si la care imi e greu sa ma intorc pentru ca mintea mea e inca pe aratura. 
Sunt zile in care reusesc sa vorbesc cu dragi cu care nu am reusit de luni bune de zile sa ne auzim. Aud ipoteze noi, tratamente miraculoase, vad imagini impactante, incerc sa ma mentin intr-o precara stare de decenta mentala, dar ma agat cu disperare de bunul simt, de echilibru in gandire, de liberul meu arbitru, cel care nu ma lasa sa ma arunc in neant.
Intre mine si cei 11 si 14 ani se aseaza dupa-amiezile o palma de canapea pe care o impartim cu cartile fiecaruia. “Premonitii” la 14 ani, “Pijamaua in dungi” la 11 ani si “Lawrence si arabii” in mainile mele. 
Serile sunt popcorn, impartiri de spatiu si ecrane intre HBO, Prime, si Youtube. Ne culcam incercand sa nu inlocuim ziua cu noaptea si sa nu ne gandim ca starea de fapt e una foarte incerta. Nu vreau sa visez pentru ca trezirea poate fi traumatizanta si nu vreau sa cad din nou pe ganduri pentru ca imi provoc insomnii.
Ascult “At last” cu Etta James si-mi dau seama ca inca avem muzica si nu-i totul pierdut. Hai sa ne auzim sanatosi din coliviile noastre, de moment. Ca o veni si ziua liberarii si poate nu ne-om zdrobi de albastrul ala infinit!

sa n-o aud …

04 iulie, 2016

Seara spre noapte, liniste, cald. 
Unul – cel mai mic, oprit brusc in mijlocul clipei cu manutele impreunate sub varful nasului, pecetluind gura ca sa nu scape dorintele strigate, cu ochisorii sus, undeva departe, ca o icoana fără altar, fără biserica. Eu prinzand momentul cu coada ochiului, mai mult intuind ca se-ntampla ceva, si oprindu-ma brusc, ca sa nu mistui magia.
Fatuca alba, ca un crin pistruiat isi ia ragaz. Arunca cuvintele sus, fara sunet, acolo unde sufletul lui crede ca ajung la urechi atotputernice. Ma uit la el, si-as vrea sa nu-l pierd niciodata asa, in zbaterea asta de aripi.
…..
– Mami, m-am rugat! Erau patru dorinte, da’ nu de Wii, sau jocuri,…. erau importante! Da’ nu ti le spun, ca sa se indeplineasca! Vezi steaua aceea de sus; la ea au ajuns! Pune-ti si tu o dorinta – acum, ca te tin de mana! Da’ sa n-o aud!

Matei

Dragoste cu gust de mar bun

30 iunie 2017

Matei ieri: 
– Mami, de ce tot ce-mi dai tu de la tine, e mai bun decat ce am eu, chiar daca e acelasi lucru?
– Ce vrei sa spui, Matei?
– Pai de ce atunci cand tu rupi o bucata din marul tau si mi-o dai, acea bucata e mai buna decat marul meu?
– Pentru ca ce simti tu Matei, nu e gustul marului, e gustul dragostei pe care-o simti tu fata de mine!
– Atunci tu vrei sa spui ca gustul dragostei mele pentru tine are gust de mar bun?

Sanzaiene – 24 iunie 2013

Astazi mi-am pus rochia alba, cea noua …iesita la soare, prima data in ziua Sanzaienelor!
Imi zburatacesc in suflet fluturi de vara, stand culcata in fanul campiei arse de soare, parjolita de dorurile mele dupa maci, luminata si cernuta de sanzaienele sufletelor noastre – cele dinlauntru, si de cele mici,…fosnitoare,….calde ca painea proaspat scoasa din cuptor – mirosind a miere si picurand aur la fiecare mangaiere – de dinafara!
Astazi o sa impletesc cununi de focuri deasupra crestetelor noastre ca sa ne tina de urseala pentru ce va sa vina.
Astazi am sa-i fauresc aripi de lumina Anicului meu si-am s-o invat sa mangaie cararile aburinde ale dorurilor. Am sa-i tes Mateutului scut de vraji – fuioare de vant impletite cu dorinte – si-am sa-l imbrac cu el, ca sa-l apere in luptele cele mai aprige cu gandurile cele mai innegurate.
O sa ma asez la poalele culmii si-o sa-mi rasfir gandurile-n iarba asteptand sa prinda radacini ca sa m – afund tot mai mult in liniste!
La noapte-mi voi arunca marama pe acoperisul lumii si voi astepta sa te cunosc din nou, si iara, si sa-mi revad campul de maci ce-mi tainuieste minunile noastre.

66 – mi regalo, un recuerdo

13418766_10153577889616892_6311414920615144892_n

El olor de pescado a rebosar de la sala de al lado, donde un judío pelirrojo te recompensa con una sonrisa y un cariño; “¡Hola, eres tú quien admira las delicias!”

La sonrisa se vuelca bajo el bigote plateado, y la réplica ácida (del bote de tornasol); “¡Solo las menores de 20 años, de estatura esbelta y piel parda!”

(Y esto, después de un intercambio  de sardinas entre láminas, ambas de color azul claro)

Al lado, ruido de metal golpeado por cuchillas gruesas cortando carne de pescado, lomo de atún, escamas, limpiando marisco, …

El mostrador del bar estrecho, la silla vieja y alta sin respaldo, los codos de encima del tablero, la misma mujer fea pero sonriente delante de ti, fotos en la pared de delante con personas desconocidas, de otros tiempos.

Pan negro aliñado con aceite de oliva, pimiento rojo, sardina ahumada cortada en un juego de X y 0 y mi oído escuchando  historias sobre un sábado normal, en la ciudad fundada por el cónsul romano Quinto Cecilio Metelo Baleárico en el año de gracia 123.

13406816_10153577893491892_6425519444112862045_n

23…

Tu esti floarea soarelui atunci cand ma trezesc ratacind prin praf …
Mic dejun dupa 23 de ani – ziua in care m-am trezit aruncata in niste cearsafuri noi, straine, cu simturile amortite, fara farmecul povestilor cu zane si printi. Cred ca si el era la fel; doi copii crescuti fara exercitiul convieturirii impreuna … , astazi cu o adolescenta la inceputuri si-un taifun cu genele marcate de toata rebeliunea a doua generatii. Cel putin Bunu si eu stim unde am depozitat samanta furtunilor dinlauntruri. Spre norocul nostru adolescenta e acolo, far in intunericul si vuietul furtunilor, si vine tot de undeva necunoscut mie cu o liniste si-o intelepciune pentru care sunt recunoscatoare, dar pentru care nu am nici un merit. Si-apoi melodia asta care imi aduce aminte de poezia Adelei despre Udo si gradina lui si-a ei, si-mi aduc si eu aminte de gradinile mele, de copilaria mea dinaintea vietii cu el, de Luminita si Danut. Si cum faceam lumina acolo unde, in intunericul cascarabetelor constructorilor din spatele blocului desferecam comori, pictam peretii aceia gri murdar, vopseam tricourile noastre anoste, ne invarteam cu fata spre gaura care aducea lumina, hohoteam de-atata bucurie, …. si rad singura in fata mesei cu cafea – m-am facut mare, m-am intepenit in dragoste. Si ascult taifunul povestind despre cum se va emotiona mai spre seara cand va privi rucsacul pentru tabara pentru ca nu va mai fi cu noi vreo 3 zile, pentru ca piciorutele lui subtirele nu ma vor mai pipai peste noapte dupa ce s-a furisat la noi in pat, asa cum face de cand s-a nascut. Si arunc cu coada ochiului o privire Anicului care-mi zambeste sagalnic in coltul buzelor stiind ca taifunul o sa aiba momente de DOR!!! Tonul vocii ei in capul meu imi gaseste busola, ma duce acolo unde linistea e stapana peste suflet, si-mi susoteste “nu ma prinzi, mami!”, “ce-ai fufut aici”?, “mami, nu ma zgadili!” cu voce de pasare ciripitoare, asa cum era ea, cu vreo 10 ani in urma.
Dupa 23 de ani suntem aici, in bucataria de peste mari, eu cu nostalgiile mele, copiii mustacind … I think you’re love will be too much…, el zambind in fericirea lui mica.
Si inainte de a ne face mari, viata ne-a lasat sa ne plimbam sufletele printre lanuri de fericire facuta verde si mai apoi aurie.
Oare dragostea ar fi prea mult?

sunflower-fields

Alegeri

Doua zile in urma un client de-al meu, englez, ma intreaba ce e comunismul. Intrebare fireasca venita dupa o discutie despre Brexit, ignoranta, nivel scazut de educatie al populatiei, laboralisti care proclama idei comuniste intr-un regat declarat oficial prin 1700. Ii spun cu inima grea ca in afara de ideologii si destul de multa si incapatoare demagogie, pentru cei mai multi dintre noi, la “firul ierbii” inseamna frig, intuneric, lipsa identitatii, indobitocire si dezumanizare implícita ca repercursiune a tuturor lipsurilor mai inainte mentionate. Reducerea individului cu capacitate de intelegere si venit pe lume cu o genética privilegiata la nivel de vierme – taratoare obisnuita cu intunericul, lipsita de demnitate. Din pacate pentru multi trecuti prin asa ceva cu urmari iremediabile, singura scapare insa pentru ceilalti, putini fiind, educatia.
“Spread the Word about it!” – mi-a spus intristat.
Doua saptamani in urma, alt client, belgian – Babette! Chip bronzat, par rar pieptanat pe langa urechi, ochi vii, tineri, neastamparati – fost profesor universitar, proaspat pensionata. “Ce zi frumoasa! Nu-i asa ca-i minunat?” – ea.
Si-ncepe sa-mi povesteasca fara s-o pot opri ca-i fericita, ca poate calatori, ca poate zburda asa cum si-a dorit toata viata ei, ca-i libera acum dupa un sot bogat, medic, acum singur si putred de bogat, dar singur, si inca vreo cinci copii facuti cu el – o fata si patru baieti. Si mai apoi o sora nebuna, cu vreo suta si ceva de caini, cu o casa la tara in Ungaria. Si ea, din nou fericita, povestindu-mi ca a fost in Romania intr-un proiect european intre universitati, ca o sa mearga la mine acasa, in nord, ca sa ma cunoasca mai bine. Ca n-o sa ma uite, ca-i sunt draga, c-o sa ma scrie in poeziile ei de acum, din libértate!
Si-apoi raman cu mine si cu gandurile mele si ma-ntreb de ce nu ne-am crescut dupa ce am gasit lumina, si caldura, si de ce nu ne-am umanizat macar un pic, chiar daca n-am stiut ce-i aia inainte. Episoadele de mizerie, de neputinta, de scarba si micime au ramas aceleasi dupa 30 de ani de cand avem lumina. In inlauntrurile noastre a ramas destul intuneric insa, intr-atat incat sa transmitem asta si la urmatoarele generatii. Nu am stiut sa ne iubim, sa ne valoram, sa ne mangaiem macar o data – sa ne iertam si sa evoluam. Citesc si vad scarbita episoade de mult intuneric spiritual, episoade traite si de mine in mod direct si de 99% dintre noi macar o data in viata. In loc sa ne ingrijim bolnavii, ii umilim, in loc sa admiram si sa pastram valorile le calcam in picioare si le aruncam la gunoi.
Cred ca nu mai suportam lumina, ne orbeste. Suntem predestinati sa traim intuneric, ne place acolo, ne place mocirla, degeaba sunt oameni afara care incearca sa ne intinda o mana de ajutor. E trist, dar eu macar o am pe Babette. Maine o sa ridic ochii si-o sa zambesc; Nu-i asa ca-i minunat?
Foto credit: Cristian Gache 

60531371_10156192010416892_954206858313203712_o