Fluturi

Publicado el por aniqutz

Visam zilele cand trebuia sa intre in competitie, stiam exact ca se mentine pe o pozitie intermediara pana cand, nu stiu ce click si ce supapa injecta in tot corpul ei, ca un arc electric, energie ca sa sprinteze pe ultima suta de metri. Si-atunci o vedeai printre brate, si corpuri, si picioare, cu parul ei de aur moale, ca matasea porumbului, cum tasneste si depaseste incet si sigur fiecare alergatoare care pana atunci alergase in pluton, inainte ei.

Pe fata ei doar tenacitate, efort, strategie, dar in parul ei intotdeauna erau aripi, sau fluturi, nu mai stiu …. Eram doar mandra ca gene dintr-ale ei construiau parte din ADN-ul meu dintr-un timp trecut, predestinat minunilor si scanteierilor, luminii din viata mea.

Si-apoi Mercedesul ala gravat cu numele ei, cu trofeul castigat, adus tocmai de peste mari si oceane, de prin New York de la cursa Mercedes Mile de pe Fifth Avenue. 4 minute si 19.48 secunde de alergat, cel mai bun timp, a costat-o trofeul acela. Mercedesul – nava aceea spatiala parcata intr-un cartier din Cantemir, intr-o parcare in care abia existau vreo 5-6 masini, si noi roind in jurul lui, ca si cum am fi ajuns deja in Occident, ca si cum ne-am fi teleportat in momentul acela, ca si cum comunismul si penuriile ar fi disparut, exact ca o poarta intre dimensiuni care s-ar fi deschis brusc si noi am fi atins Neatinsul.

Si-apoi veneau pungile cu dulciuri si minuni, si cadourile pentru fiecare , si ea – simpla si vesela, cu o voce groasa si puternica, muncita de anii de antrenament si chinuita de iernile in care diminetile incepeau de cand, inca, lumina nu era sus. Si, … “Hai ca ma grabesc, ca tre’ sa mai ajung pe undeva!” (intotdeauna pe fuga), si “Bai vara-mea, ce mai faci tu, bai vara-mea?” – cu mama in amintirile lor de copii care batuceau ulita intre casele fratilor tati. Si noi inmarmuriti in fata ei, gandindu-ne ca nu eran demni de nimic din ce ni se intampla, ca eram mici si putini pe langa munca aceea titanica si spiritul acela navalnic.

Insula asta e insula primita in dar pe o carte postala de la ea. N-a uitat niciodata sa dea de veste si cand a plecat sa antreneze; din cand in cand ne facea din mana de peste mari. A fost intai insula ei, si cand eram la liceu m-am gandit ca daca vreodata zarile se vor deschide, acolo voi merge. Si drumurile, ani mai tarziu, dupa facultate, m-au dus acolo, tot de mana ei, tot datorita ei, chiar daca ea se intorsese acasa, in Romania. Casa mea veche, acolo unde m-am nascut, in Ticau, era chiar peste drum de casa ei veche, si casa mea noua, cea in care imi cresc copiii e casa din insula din care ea s-a intors acasa, dupa ani de antrenorat.

Asa-mi spunea maman odata; ca a inceput greu, cu multa munca si cu mult efort, fara nimic din ce avem noi azi, fara echipamente, fara stadioane, sali de gimnastica, campusuri sportive, salarii de milioane si imagine promovata, nici macar la nivel local. Vointa, curaj si autodepasire au fost toate ingredientele necesare reusitei. Si un suflet tare bun si mare, ca mai apoi sa nu uite de nimeni din familia ei, de parinti, de nici un frate, nici un nepot, nici un var si chiar de necunoscuti.

Inca ma intimideaza apropierea ei, inca e in jurul ei maretia aceea si cred ca n-o sa lipseasca niciodata, cel putin pentru mine. Lumina din parul ei ca matasea porumbului e si astazi la fel, si cred ca si fluturii, aripile care salasluiesc in el. La multi ani, om bun!

Jurnal de colivie -ziua 7 dupa amenintarea coroanei

Publicado el por aniqutz

Putem da inapoi timpul si putem spune ca a existat civilizatie inainte de Cristos si dupa el, dar timpul a luat-o de la 0 cand a aparut nenea la al carui tata si mama ne rugam pe rand ortodocsii si catolicii. Probabil ca in cazul asta, fizic nu se va relua numerotarea, dar pentru fiecare dintre cei care a constientizat pericolul, amploarea si implicatiile acestuia, va fi un fel de nou inceput.
Suntem in spatele geamurilor de acum ceva timp, privim curiosi cum trec zilele fara noi, evitam pe cat putem stirile. Mateut si Anic fosnesc printre picioarele mele primele 4 zile si mai apoi printre picioarele noastre pentru ca ne-am repliat fortat si suntem cu totii acasa. 
Diminetile sunt cooperative – punem masa pe rand, punem muzica la Alexa tot pe rand (gusturile nu se discuta), mancam sporovaind prostioare, ne tachiman constienti ca suntem impreuna pentru o bucata lunga de timp si o sa trebuiasca si incercam sa ne rotunjim colturile impreuna.
Cand ma prind pe ganduri, astia doi ai mei, se furiseaza spre desenat si filme, ma santajeaza cu «vacanta» fortata si pe cand ma trezesc si eu din gandurile care-mi deraiaza aparatul digestiv ii disciplinez intre teme, citit, facut curatenie, calcat cearsafurile. 🙂 Am prieteni care ma ameninta cu protectia copilului!!!
O ora pe zi ne bantuim in fata Just Dance-ului. Rad aiuritii astia de mine. La varsta pe care o am ma misc haotic, in afara ritmului pentru cel putin zece minunte inainte de a intra cumva pe linie dreapta. Tin minte ca pe vremea noastra erau casetele video cu gimnastica aerobica la moda. Astazi dansam pe orice fel de muzica cu o marioneta pe ecran si cu o telecomanda care inregistreaza miscarile si acuratetea dansului. Rad ca un copil mic in sufletul meu si cand ma trezesc la realitate imi spun ca am luat-o razna. Al meu se incapataneaza cu yoga pe care eu am parasit-o acum ceva timp si la care imi e greu sa ma intorc pentru ca mintea mea e inca pe aratura. 
Sunt zile in care reusesc sa vorbesc cu dragi cu care nu am reusit de luni bune de zile sa ne auzim. Aud ipoteze noi, tratamente miraculoase, vad imagini impactante, incerc sa ma mentin intr-o precara stare de decenta mentala, dar ma agat cu disperare de bunul simt, de echilibru in gandire, de liberul meu arbitru, cel care nu ma lasa sa ma arunc in neant.
Intre mine si cei 11 si 14 ani se aseaza dupa-amiezile o palma de canapea pe care o impartim cu cartile fiecaruia. «Premonitii» la 14 ani, «Pijamaua in dungi» la 11 ani si «Lawrence si arabii» in mainile mele. 
Serile sunt popcorn, impartiri de spatiu si ecrane intre HBO, Prime, si Youtube. Ne culcam incercand sa nu inlocuim ziua cu noaptea si sa nu ne gandim ca starea de fapt e una foarte incerta. Nu vreau sa visez pentru ca trezirea poate fi traumatizanta si nu vreau sa cad din nou pe ganduri pentru ca imi provoc insomnii.
Ascult «At last» cu Etta James si-mi dau seama ca inca avem muzica si nu-i totul pierdut. Hai sa ne auzim sanatosi din coliviile noastre, de moment. Ca o veni si ziua liberarii si poate nu ne-om zdrobi de albastrul ala infinit!

sa n-o aud …

Publicado el por aniqutz

04 iulie, 2016

Seara spre noapte, liniste, cald. 
Unul – cel mai mic, oprit brusc in mijlocul clipei cu manutele impreunate sub varful nasului, pecetluind gura ca sa nu scape dorintele strigate, cu ochisorii sus, undeva departe, ca o icoana fără altar, fără biserica. Eu prinzand momentul cu coada ochiului, mai mult intuind ca se-ntampla ceva, si oprindu-ma brusc, ca sa nu mistui magia.
Fatuca alba, ca un crin pistruiat isi ia ragaz. Arunca cuvintele sus, fara sunet, acolo unde sufletul lui crede ca ajung la urechi atotputernice. Ma uit la el, si-as vrea sa nu-l pierd niciodata asa, in zbaterea asta de aripi.
…..
– Mami, m-am rugat! Erau patru dorinte, da’ nu de Wii, sau jocuri,…. erau importante! Da’ nu ti le spun, ca sa se indeplineasca! Vezi steaua aceea de sus; la ea au ajuns! Pune-ti si tu o dorinta – acum, ca te tin de mana! Da’ sa n-o aud!

Matei

Dragoste cu gust de mar bun

Publicado el por aniqutz

30 iunie 2017

Matei ieri: 
– Mami, de ce tot ce-mi dai tu de la tine, e mai bun decat ce am eu, chiar daca e acelasi lucru?
– Ce vrei sa spui, Matei?
– Pai de ce atunci cand tu rupi o bucata din marul tau si mi-o dai, acea bucata e mai buna decat marul meu?
– Pentru ca ce simti tu Matei, nu e gustul marului, e gustul dragostei pe care-o simti tu fata de mine!
– Atunci tu vrei sa spui ca gustul dragostei mele pentru tine are gust de mar bun?

Sanzaiene – 24 iunie 2013

Publicado el por aniqutz
Astazi mi-am pus rochia alba, cea noua …iesita la soare, prima data in ziua Sanzaienelor!
Imi zburatacesc in suflet fluturi de vara, stand culcata in fanul campiei arse de soare, parjolita de dorurile mele dupa maci, luminata si cernuta de sanzaienele sufletelor noastre – cele dinlauntru, si de cele mici,…fosnitoare,….calde ca painea proaspat scoasa din cuptor – mirosind a miere si picurand aur la fiecare mangaiere – de dinafara!
Astazi o sa impletesc cununi de focuri deasupra crestetelor noastre ca sa ne tina de urseala pentru ce va sa vina.
Astazi am sa-i fauresc aripi de lumina Anicului meu si-am s-o invat sa mangaie cararile aburinde ale dorurilor. Am sa-i tes Mateutului scut de vraji – fuioare de vant impletite cu dorinte – si-am sa-l imbrac cu el, ca sa-l apere in luptele cele mai aprige cu gandurile cele mai innegurate.
O sa ma asez la poalele culmii si-o sa-mi rasfir gandurile-n iarba asteptand sa prinda radacini ca sa m – afund tot mai mult in liniste!
La noapte-mi voi arunca marama pe acoperisul lumii si voi astepta sa te cunosc din nou, si iara, si sa-mi revad campul de maci ce-mi tainuieste minunile noastre.

23…

Publicado el por aniqutz

Tu esti floarea soarelui atunci cand ma trezesc ratacind prin praf …
Mic dejun dupa 23 de ani – ziua in care m-am trezit aruncata in niste cearsafuri noi, straine, cu simturile amortite, fara farmecul povestilor cu zane si printi. Cred ca si el era la fel; doi copii crescuti fara exercitiul convieturirii impreuna … , astazi cu o adolescenta la inceputuri si-un taifun cu genele marcate de toata rebeliunea a doua generatii. Cel putin Bunu si eu stim unde am depozitat samanta furtunilor dinlauntruri. Spre norocul nostru adolescenta e acolo, far in intunericul si vuietul furtunilor, si vine tot de undeva necunoscut mie cu o liniste si-o intelepciune pentru care sunt recunoscatoare, dar pentru care nu am nici un merit. Si-apoi melodia asta care imi aduce aminte de poezia Adelei despre Udo si gradina lui si-a ei, si-mi aduc si eu aminte de gradinile mele, de copilaria mea dinaintea vietii cu el, de Luminita si Danut. Si cum faceam lumina acolo unde, in intunericul cascarabetelor constructorilor din spatele blocului desferecam comori, pictam peretii aceia gri murdar, vopseam tricourile noastre anoste, ne invarteam cu fata spre gaura care aducea lumina, hohoteam de-atata bucurie, …. si rad singura in fata mesei cu cafea – m-am facut mare, m-am intepenit in dragoste. Si ascult taifunul povestind despre cum se va emotiona mai spre seara cand va privi rucsacul pentru tabara pentru ca nu va mai fi cu noi vreo 3 zile, pentru ca piciorutele lui subtirele nu ma vor mai pipai peste noapte dupa ce s-a furisat la noi in pat, asa cum face de cand s-a nascut. Si arunc cu coada ochiului o privire Anicului care-mi zambeste sagalnic in coltul buzelor stiind ca taifunul o sa aiba momente de DOR!!! Tonul vocii ei in capul meu imi gaseste busola, ma duce acolo unde linistea e stapana peste suflet, si-mi susoteste “nu ma prinzi, mami!”, “ce-ai fufut aici”?, “mami, nu ma zgadili!” cu voce de pasare ciripitoare, asa cum era ea, cu vreo 10 ani in urma.
Dupa 23 de ani suntem aici, in bucataria de peste mari, eu cu nostalgiile mele, copiii mustacind … I think you’re love will be too much…, el zambind in fericirea lui mica.
Si inainte de a ne face mari, viata ne-a lasat sa ne plimbam sufletele printre lanuri de fericire facuta verde si mai apoi aurie.
Oare dragostea ar fi prea mult?

sunflower-fields

Alegeri

Publicado el por aniqutz

Doua zile in urma un client de-al meu, englez, ma intreaba ce e comunismul. Intrebare fireasca venita dupa o discutie despre Brexit, ignoranta, nivel scazut de educatie al populatiei, laboralisti care proclama idei comuniste intr-un regat declarat oficial prin 1700. Ii spun cu inima grea ca in afara de ideologii si destul de multa si incapatoare demagogie, pentru cei mai multi dintre noi, la “firul ierbii” inseamna frig, intuneric, lipsa identitatii, indobitocire si dezumanizare implícita ca repercursiune a tuturor lipsurilor mai inainte mentionate. Reducerea individului cu capacitate de intelegere si venit pe lume cu o genética privilegiata la nivel de vierme – taratoare obisnuita cu intunericul, lipsita de demnitate. Din pacate pentru multi trecuti prin asa ceva cu urmari iremediabile, singura scapare insa pentru ceilalti, putini fiind, educatia.
“Spread the Word about it!” – mi-a spus intristat.
Doua saptamani in urma, alt client, belgian – Babette! Chip bronzat, par rar pieptanat pe langa urechi, ochi vii, tineri, neastamparati – fost profesor universitar, proaspat pensionata. “Ce zi frumoasa! Nu-i asa ca-i minunat?” – ea.
Si-ncepe sa-mi povesteasca fara s-o pot opri ca-i fericita, ca poate calatori, ca poate zburda asa cum si-a dorit toata viata ei, ca-i libera acum dupa un sot bogat, medic, acum singur si putred de bogat, dar singur, si inca vreo cinci copii facuti cu el – o fata si patru baieti. Si mai apoi o sora nebuna, cu vreo suta si ceva de caini, cu o casa la tara in Ungaria. Si ea, din nou fericita, povestindu-mi ca a fost in Romania intr-un proiect european intre universitati, ca o sa mearga la mine acasa, in nord, ca sa ma cunoasca mai bine. Ca n-o sa ma uite, ca-i sunt draga, c-o sa ma scrie in poeziile ei de acum, din libértate!
Si-apoi raman cu mine si cu gandurile mele si ma-ntreb de ce nu ne-am crescut dupa ce am gasit lumina, si caldura, si de ce nu ne-am umanizat macar un pic, chiar daca n-am stiut ce-i aia inainte. Episoadele de mizerie, de neputinta, de scarba si micime au ramas aceleasi dupa 30 de ani de cand avem lumina. In inlauntrurile noastre a ramas destul intuneric insa, intr-atat incat sa transmitem asta si la urmatoarele generatii. Nu am stiut sa ne iubim, sa ne valoram, sa ne mangaiem macar o data – sa ne iertam si sa evoluam. Citesc si vad scarbita episoade de mult intuneric spiritual, episoade traite si de mine in mod direct si de 99% dintre noi macar o data in viata. In loc sa ne ingrijim bolnavii, ii umilim, in loc sa admiram si sa pastram valorile le calcam in picioare si le aruncam la gunoi.
Cred ca nu mai suportam lumina, ne orbeste. Suntem predestinati sa traim intuneric, ne place acolo, ne place mocirla, degeaba sunt oameni afara care incearca sa ne intinda o mana de ajutor. E trist, dar eu macar o am pe Babette. Maine o sa ridic ochii si-o sa zambesc; Nu-i asa ca-i minunat?
Foto credit: Cristian Gache 

60531371_10156192010416892_954206858313203712_o

Maci

Publicado el por aniqutz

Astazi venind spre servici ma gandeam la campurile intinse ale sufletului meu ….. si-acum stiu de ce!
Stiti ce culori au? 🙂 Sunt lanuri galbene-verzui, cu maci sangerii rasfirati penste tot. Si macii stiti ce sunt? Sunt tot ce simt eu cand sunt cu copiii mei – atat de puternice sunt culorile simtirilor mele cu ei, si pentru ei, si despre ei; … tasnesc din mine si sunt vitale,sangerii …. Da’-s frumoase, si delicate si fragile, ca o floare de mac, si trebuie ingrijite si pastrate cu grija,c a sa nu li se scuture petalele!
Din cand in cand mai dau cate-o raita prin lanuri vanturile amintirilor. Cand imi vine dorul de pui, arunc printre maci cate-o adiere de dor si culeg amintiri si ma vindec!
Si cerul sufletului meu e senin, si chiar daca vine vreun nor – ma fac tare, si puternica si hranesc macii, ca sa nu mi-i smulga sau distruga vreo furtuna.
Si astazi e o zi in care am nevoie sa ma «vindec», pentru ca astazi e ziua fauritorilor de maci din lanurile sufletelor de parinti. Astazi salasluiesc acolo unde cresc macii si nu vreau decat sa respir odata cu ei trecutul,  prezentul si viitorul!

240_F_153450695_DGpKdMykqE4DjNW8MxD5Z1DEeZsmrvmu

o noua poveste

Publicado el por aniqutz

De fiecare data cand vad gradina si in mod special copacii, se misca undeva, in mine, un resort care impinge un angrenaj de emotii, roti dintate care se urnesc una pe cealalta, facand ca intr-un anumit moment, cu o anumita durere in piept sa tasneasca din ochi, lacrimi. E o senzatie care vine din ADN-ul meu – m-am nascut cu ea, probabil dintr-o amintire a vreunei generatii mai vechi din arborele genealogic.
De cate ori ating un copac cu mana sau cu privirea, ma sparg in bucati. Ma adun cumplit de greu, ma tangui si ma bucur in aceeasi masura, il pipai, il adulmec si-i cercetez frunzele si coroana, fructele, scoarta, …. il ascult.
Ma recunosc urcata in copaci pana pe la vreo 16 ani, si mai apoi, punctual, cu o dexteritate iesita din comunul calitatilor mele fizice (n-am fost niciodata buna la sport chiar daca in familia mea, printre matusi, exista o campioana olímpica la atletism) starnind exclamatii de admiratie pe buzele copiilor mei chiar si la 46 de ani.
Am visat intotdeauna sa plantez un cires, copilaría petrecandu-mi-o in “poalele” unuia pe care l-am imbalsamat in mine pe la 18 ani, dupa ce l-am mangaiat cazut la pamant la o ploaie torentiala.
Ultimile incursiuni in coroanele copacilor au fost in cei care m-au “stranit” astazi, acum exact un an, cand veniseram sa ne luam ramas bun de la o parte din noi. Astazi, maman mi-a trimis fotografii cu copacii din gradina visurilor lor, a parintilor mei. Am plans dintr-un impuls nestiut, dintr-o durere veche, batrana, dar vie.
In gradina din mijlocul marii s-a nascut un copac. Gradinarul cel cu maini de aur imi spune ca e al meu si-al lui, pentru ca amandoi ne-am luat ramas bun de la parintele lui. Eu spun ca exista o legatura mai presus de intelegerea mea intre mine si sufletul copacilor.
In insula din mijlocul albastrului imi invat copiii – vlastarele mele, sa asculte copacii si sa se urce cu capul in stelele din coroana lor. Acolo-i acasa! Acolo-i o noua poveste!arboles-vegetarianos_1.jpg