15 Septembrie, 2020

De cate ori ma gandesc la el, acum, dupa nefiinta, vad un drum pe niste campii inverzite, … si mainile lui cu degete cioturoase si unghii late, rotunjite.Ziua lui venea intotdeauna cu inceperea scolii, … niciodata nu ma bucura, ci mai degraba ma obliga la un anumit comportament, o anumita stare pe care mi-o impunea un nou inceput. O frica de nestiut, de neprieteni, de posturi care nu ma caracterizau si nu ma lasau sa fiu eu, si privarea de libertate, … aia pe care o avusesem toata intinderea de cald si soare de peste lunile “la vatra”. Ziua lui venea cu constrangerea de a nu fi eu, incorsetare.Nici el nu stia sa fie cu noi in firescul unei zile de nastere. Nu stia sa se sarbatoreasca in sanul casei, ci poate mai degraba cu prietenii lui, dar cu noi, copiii lui, stinghereala implinirii unei varste ne facea sa trecem ziua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.Acum trei ani a implinit ultima data, pe aici, ani. Fara noi, ca bataliile pe care le duceam noi erau aici, pe alt front. Acasa, maman si el strabateau drumul acela fara intoarcere pentru unul dintre ei, solitari si mana-n mana, asa cum i-am vazut cand am venit sa-mi iau ramas bun.In anul acela, in patul lui din casa cea mare, cel de unde asculta jazz-ul cel mai zbuciumat, sus, in coltul din stanga casei, n-au mai ramas decat nucile culese de mainile noastre, intinse pe ziare vechi, pentru pastrat.Cred ca niciodata si-a gasit linistea. A trait prins in propria lui viata ca intr-o inchisoare. Cateodata isi accepta limitele, cateodata (de cele mai multe ori) se zbatea in spatiul in care se ingradise cu proprie stiinta. A fost vant, si vantul nu poate fi inchis!Campii intinse, verzi, si drum! Acolo e liber, si cred ca e bine! In sfarsit nu se mai zbuciuma. In sfarsit zboara in voie, haladuie peste firul ierbii fara oprire.Astazi ar fi implinit 76 de ani. Castane in drumul meu! Bunu …

Pomenire

Si-mi amintesc cum iti intindeam capete, motive de impacare atunci cand ma suparam pe tine, cum taceai si ramanea al nostru tot secretul, si totusi pàna la urma faceai cum vroiai tu si eu faceam cum vroiam eu. Cum cautam punti unul spre celalalt si le gaseam doar in visele de peste noapte, niciodata ziua, la lumina.

Cum slefuiai lemnul de fiecare data cand iti mai inventai ceva, cum il faceai sa scoata vinisoarele cele mai ascunse, formele cele mai nebanuite, mirosul de rasina, … cum mi-am dorit intodeauna s-o faci, macar o data cu pielea mainii mele. Se vede ca un copac deschidea in tine portite nebainuite, vorbea o limba familiara tie, atingea corzi sensibile in sufletul tau.

Te lasam sa ma imbraci in haina alba a linistii atunci cand atingeai aparatul foto (invarteai cu grija rotita aceea a obiectivului, spuneai incet ca si cum ii sopteai  – “focalizez”), si ramaneam nemiscata in admiratie, ca sa nu cumva,  sa ma dezbrac de armura aceea care-mi permitea sa-ti tin piept privirii atunci cand ma surprindeai.

Cum stateam impreuna la lumina rosie a filtrului din cámara, ore intregi, cautand pe hartia fotografica cliseele din vacante, editand carti postale pentru sarbatori, platindu-mi ora de vizionare amestecand in continuu revelatorul  pana imi dadeai voie sa-mi odihnesc degetele.

Cum mi-ai asezat cuminte  mai intai pe retina, si mai apoi in suflet paginile cartilor pe care le citeai, cum ti-am invidiat multumirea de pe chip atunci cand te cufundai in secretele dinlauntrul lor, si cum te-am imitat pentru ca s-a infipt brutal, in porii mei, curiozitatea.

Cum mi-ai pus in urechi muzica …. Te pierdeai in alt univers, alta galaxie atunci cand o ascultai sau dansai. Erai altcineva, … fara varsta, … fara chip, … doar emotie. Ai desenat atunci, inlauntrul meu, broderii de lumina!

Cum, atunci cand iti placea ceva, gaseai tonul explicatiilor, linistea dinlauntrul tau gasea albie spre inafara. Si ma intrebam unde si cine e omul care povesteste, de ce se ascunde atat de bine la lumina zilei, de ce nu gaseste echilibrul?

Zilele trecute te-am urcat cu mine-n copac. Un mar mic si indesat, cu fructele atarnandu-i greu pe crengile scurte si dese. Imi spusese sora-mea ca le vanai in gradina de acasa de cand apareau pana incepeau sa se parguie frumos sub soarele verii. Le mancai pe-ndelete in mijlocul coroanei, cu lumina deasupra si zambet de multumire sub ridurile fetei. Am stat cu tine acolo si am stiut ca ti-e bine, si mi-a fost mangaiere calda din trecut.

Sa stii ca maman te duce la biserica  prin toate pomelnicile, acolo, la marginea padurii unde vantul matura tot vara si iarna in continuu, de parca ar alerga o herghelie de cai si de unde peste coama dealului, in vale, de dupa un lan de porumb decoleaza avioanele cand si cand. “Dumnezeu m-a ajutat si de data asta s-o fac!” – spus cu atat multumire si resemnare trece prin gandurile ei dupa fiecare plimbare la tine.

Azi pot, zambesc! Ma gandesc sa ma duc pe plaja, asa la orele inserarii,  sa las copiii sa alerge la malul marii si sa scormoneasca in nisip, si sa retraiesc linistea pe care-o aveam atunci cand mergeam impreauna la tarm. Vremea cand inca faceai prezenta la “bosoleli” cu noi, cand nu-ti pierdusei  definitiv copilaría, si-ti asezai corpul subtire si fibros sub rochia portocalie cu buline albe a mamei in incercarea unei amintiri haioase.

 

O sa te ascund in pumnul strans  si-o sa ridicam lampioane in podul palmei  fara durere, si fara revolta.

Astazi descos desuu-rile cusute in piele de-atata timp, ascunse sub rochii si fuste colorate, si le las sa cada in liniste de pe corpul meu. Astazi fac pomenire de lumina si intuneric in mine!

pexels-photo-189349