Nu m-am mai oprit din gesticulat si porcait de o buna bucata de timp. S-au intamplat o groaza de lucruri peste tot pe glob, insa Trump, Boris si nenea al mare al Rusiei sunt niste surse infinite de stiri si actiuni care mai de care mai lipsite de noima, de inteles, de bun simt, invaluite in formol politic urat mirositor.

Cursul vietii aici, pe planeta albastra, devine cinic, hotarat sa altereze complet traiectoria oricarei ordini firesti (daca firesc inseamna raportul la directia de pana acum), alterand implicit si logica sau maniera de gandire a oricaruia dintre noi intr-un mod in care ajungi sa te intrebi ce e corect, ce nu, ce e firesc si normal si ce nu,  impletindu-se urat cu manipulari grosolane la care trebuie sa faci fata zi de zi. Exista anumiti factori care ajuta la denaturarea cuvintelor, naturii unui lucru, unui principiu sau a unei realitati, si multi dintre acesti factori bombardeaza permanent ecranele noastre.

Cine a ales din pespectiva unei autoizolari sa renunte la aceste ecrane sau sa limiteze accesul la ele, poate va supravietui intr-un mod decent fara a fi partas la o agonie care nu se mai termina si care manjeste de teama, ura si neliniste tot ce atinge. Cine nu, ma tem ca va cadea in capcana miscarilor de toate felurile si genurile, fara a-si pune intrebari la nivel personal, si mai ales folosind propriul filtru la nivelul inteligentei  emotionale si educative.

Zilele din urma au adus schimbari majore, tendinte de crestere sau scadere económica intr – o zona geopolítica sau alta in functie de cum evolueaza raspandirea virusului, asumarea unor masuri confuze, dezordonate in incercarea de a opri contagierile, pe plan national  reusindu-se exact contrariul  a ceea ce s-a incercat a face.

Au trecut trei saptamani in care am vazut cum pica o intreaga industrie aeronauntica, trasa la fund de sectorul turistic si de masurile de tranzitare adoptate de tarile din Europa si de pe alte continente. Imaginea avioanelor de transport civil depozitate in desert, acolo unde nu costa atat de mult stationarea sau scoaterea lor din circuit, sclipind in soarele arzator, iti da senzatia de pierdere a unei etape dintr-o civilizatie, o intorsatura violenta si radicala impusa traiectoriei unei specii.

TikTok – reteaua de socializare care a luat amploare in ultimii ani si care are capital chinez intra in vizorul bufonului Donald Trump in momentul in care lupta in timpul pandemiei se da nu doar la nivel medical pentru iesirea din criza, ci si la nivel geopolitic unde fiecare incearca sa iasa “cum poate” din nisipurile miscatoare in care ne afundam datorita stagnarii economice. Dinamica jocului e acum, mai mult ca oricand pe plan financiar, incercandu-se acapararea de capital prin toate mijloacele.

In Liban se aprind “timid” tortele pentru deschiderea unui front. Interese pentru, vorba @Ralucai “, o batatura in  care numai atunci când nu vrea armata israeliană nu intră să joace ursu cu Hezbollah sau cu palestinienii.” E mult mai mult decat se vede la suprafata. Conflictele se intretin si se isca pentru a se castiga teritorii, unde Iran si China de o parte si Israel si America pe de alta parte isi disputa suprematia, fac jocuri murdare, intorc lumea pe dos, din nou.

Nu stiu nimic despre speculatii si lovituri indirecte in anumite zone pentru crearea unui hábitat propice unor influente sau altora, insa din ingenuitatea personala imi dau seama ca intotdeauna va exista cineva ca sa zgandareasca buba acolo unde popoarele nu sunt unite, ci mai degraba au ramas la nivelul comunitatii organizati in clanuri si triburi religioase, in scopul obtinerii de beneficii.

Dupa 75 de ani, in plin proces pandemic, in plina isterie la nivel mundial, ne mai amintim de atrocitatile gravate in gena istoriei. Hiroshima si Nagasaki si un pact de no proliferare a armelor nucleare stau dovada ca a existat un cataclism nuclear. Fat Man si Little Boy au omorat pe loc 180.000 de persoane. Moartea avea un nume si viata era o cifra, doar.

Nu departe, mai prin nord, pe langa Moscova lui nenea Putin, se coace un fel de revolutie in strada. Nume vechi precum Lukashenko, la al saselea mandat dupa niste alegeri mai mult decat dubioase, cere ajutor Rusiei intr-o disperata incercare de a opri un nou “Maidan”. Dinozaurii comunismului reusesc sa devina nemuritori si cateodata sa faca valva in lumea Occidentala, semn ca ADN-ul dumnealor reuseste sa se cloneze permanent sub lupa ingineriei politice.

Mai nou, revin practicile de tip KGB-ist, alea de prin fílmele cu spioni si inveninari. Nu se mai pot abtine sa o faca la nivel fictiv sau doar in dimensiunea aceea obscura in care se fac jocurile de putere. De prin 2006 cand incepura la vedere cu Livtinenko, s-au gandit ca tot tine de latura psihologica implementarea fricii, acel sentiment abstract care face atat rau in randul tuturora si sapa incet dar sigur fundatiile mintilor oricarui om, oricat de intreg si puternic  ar fi el. Ultima victima mediatizata, cea care readuce cu ea teama de intuneric, de frig, de foamea aceea care erodeaza viscerele si mintea in cautarea unui gram de  serotonina, care ne vajaie pe la ureche vanturile reci ale comunismului, e Alexei Navalnii. Lumina este mai puternica acolo unde intunericul invaluie totul in jur. Eroii se numara la revolutii, in razboaie, pe campurile intinse ale protestelor innabusite in sange si cel mai sigur, in cimitire.

Au inceput pregatirile pentu noul an scolar; … o mare de lacrimi pentru intreaga breasla de profesori din Spania. Vara a curs frumos si linistit pana acu’, briza facandu-ne sa uitam ca pana si cea din urma vacanta se termina, ca nimic nu-i pentru totdeauna si pragul al de sus incepe sa coboare sistematic spre capul nostru pe masura ce se apropie septembrie. Video conferintele cu parintii au dezvaluit scenarii. Viitorul copiilor nostri se desfasoara in scenarii, ipoteze, incercari si presupuneri. Discursul a inceput cu “oricare dintre scenariile pe care vi le propunem pot fi schimbate si rectifícate in functie de evolutia pandemiei la nivel local, si de masurile luate de consiliul educatiei, in orice moment”.  Deci innotam in ape tulburi, orbecaim la nivel academic, pastorim incert turmele viitorului, masele cu potential electiv.

Pinul din apropierea dormitorului meu, unul dintre cei mai batrani din palcul celor care imi “ingrijesc” deschiderile spre lumina, vara aceasta s-a gandit ca-i mai bine sa se retraga. Peste jumatate de metru de diametru la cercuri a decis intelept ca drumul lui spre senin, acolo unde impunsese vreo 40 de metri de albastru (masurati “ochiometric”), s-a incheiat. Am descoperit intr-o dimineata, ca toate acele lui erau uscate, ca plecase de printre noi si se itea spre patul meu un corp fara suflet. Astazi, cand m-oi intoarce, n-oi mai gasi nici corpul. Au venit de dimineata sa-l doboare si eu n-oi mai ramane decat cu mirosul de rasina in nari, vreo cateva zile.

Istoria se scrie anevoios si urat zilele acestea. Anul pe care-l traim ne impune o anumita resetare a asteptarilor pe termen lung si chiar si a acelora pe termen scurt. Absenta libertatii de orice natura implica un curaj enorm spre introspectie si crearea unui spatiu interior pregatit sa inmagazineze propriile orizonturi. Planurile se scriu pe listute de “post-it” configurandu-ne zilele de cand urca soarele pe cer, cel mult pana cand coboara. Prasesc straturile de cuvinte pentru primavara viitoare, ca iarna-i lunga si se intorc deja pasarile calatoare.

Hai la mure, …. muuureeeeeeeee!

Un pian, o biblioteca, gimnastica on line si camara plina – in jurul lor ne-am invartit si dezvoltat ideile si viata in colivie, lunile dinainte. Teama vreo cateva ore, cea de necunoscut, de repliere in conditii imprevizibile, schimbatoare de la o zi la alta, … si-o multime de dracuiri prin launtruri. Dracuiri pentru prezent, spre conspiratiile masii, spre concret – marele rahat in care ne-a bagat un virus si planurile noastre de nimic pentru viitor. Ce-i un plan imi spuneam acum 20 de ani cand am ajuns in Occidentul in care toata lumea isi programa vietile pe un calendar? Ma intrebam infricosata cum poti sa-ti faci un plan cand nu stii ce va fi peste o secunda? Si pana la urma, cu anii, fara frica, fara calendar fizic, dar cu mintea divizata pe anotimpuri si in patratele cu venituri si cheltuieli, m-am apucat de impartit viitorul in felii. Alea bune si dulci puse pe mai tarziu, si alea mai greu de rumegat, si necoapte, si trebuincioase de efort si munca, pe prezent si viitorul apropiat, ca de …, asa ne-a invatat comunismul, in cultul muncii asidue si constiincioase.

Mascariciul ala care se cheama soarta, ne-a dat dupa 20 de ani un incoronat, sa ne coboare cu picioarele pe pamant si sa ne puna in fata, facuta scrum, toata bucuria planuirii si-a anotimpurilor in devenire. Ne-am repliat pragmatic impartind prezentul in ore si zile. Am ignorat stirile; “aduc vesti!” (asa era un desen animat cand eram eu mica cu o pasare care croncanea de fiecare data in padure inainte de a imparti noutatile) fiind trecut la capitolul dispozitiv “non grata”, ne-am inchis in spatiul nostru distribuit in pereti cu deschizaturi spre lumina, si-am trait intr-o realitate cenzurata de noi, impusa cu strictete pentru a nu ne pierde in nimicuri si mizerii, am trait cum am crezut noi ca e mai bine.

Cand in sfarsit am iesit din realitatea noastra stramta, am gasit zarile goale si incapatoare, si, …. acum ce facem? E-atat de liniste ca gandesc cateodata ca e ca un vacuum de sunet, ca acela dinaintea exploziei unei bombe atomice, ca inaintea unei nenorociri pe care-o adulmecam, dar careia nu-i stim dimensiunea.

Si-apoi m-apuca iar dracuitul si gesticulatul de-aiurea ascultand porcarii de la unul si altul, masurand cu privirea mastile colorate si lumea care se contureaza fara a ne vedea zambetul tristetea, sau rosul rujului. Si inchid urechile, si merg inainte si ma apuc de facut conserve, ca nu stii ce ne paste prin toamna, ca viitorul e cu inchisori si colivii, si cu penurii!

Si cand trece criza de dracuit ma asez cu liniste in fata vinurilor resemantizate si ma intreb “La ce bun toate astea?”, si-mi torn cate-un pahar, si ma mantuiesc, si ma dezrobesc de toata greseala asta in care ne aflam. Si uite-asa, niste pesti pe biciclete reusesc sa faca sa ma simt ca dupa o iertare de pacate.

Bai tata, sa stii ca e mai bine ca nu le-ai vazut pe toate astea! La ce bun toate framantarile unei vieti, ca intr-o eterna inchisoare cu munca silnica? La tine alearga hergheliile pe coama dealului si fosneste padurea, … aici ne chinuim sa ramanem cu capul intreg si pe umeri! Da’ sa stii ca avem masini electrice pe care le tinem in garaj , ca de, cand vine virusul ne izolam. Ne-am profilat pe facut turte, asa cum faceau bunicile inainte si gandul al din urma e ca o sa ajungem la coada sapii, ca banui ca doar asa om mai putea supravietui cand ne-or inchide de tot. Doar talpile mai sunt libere in zilele noastre, si drumul pustiului.

Hai ca ma apuca iar dracuitul si gesticulatul de aiurea.

Sa incep cu «liberarea»?

Pai daca e asa, sa spun ca m-a distrus design-ul asta rotunjit a paginii de Facebook. Mi-s mai clasica, mai taiata in colturi si la corp si la minte, si «rotunjimile» paginilor de retele sociale imi suna a «vrajeala» labartata si cam a pagina de facut rezervari la hoteluri de pe la malul marii.

Fiecare postare ma chinuie cu un emoticon de reviste cu «Pif», adica din acelea de pe vremea dinaintea internetului (pentru cine haladuia ca si mine printre randuri). Tare ma enervau revistele astea cu povestile lor supreflue si nu intelegeam de ce trebuie careva sa puna desene «in miscare» de parca nu mi-as fi putut inchipui eu din text cum arata moaca aceea. Las aici subiectul asta, si ma dedic zilelor de libertate prin gradina de peste mari.

Chiuveta de spalat manusitele la portita, gel, alcool, masti, supra masti, panouri suspendate, covorase dezinfectante, marea nelinistita in zare, si strada …. goala! Minunat moment din an cand poti sa spui ca te-ai reintors in viitor, cam la 1930, pe vremea la care se batucea colbul sub copitele cailor si in special a magarilor. Satul insa s-a vestit de sarbatoare; dupa mintea unora, de sarbatoare insemnand si marcaje rosii-portocalii pentru masinile rezidentilor, si muzica de prin Cuba – habanere, si steaguri cu curcubee atarnate cu mare fala la balconul primariei, si saracul sfant al satului rastignit de spaima in Rai dupa elucubratiile oficialilor din zona. Pandemia a lasat urme adanci in judecata multora dintre noi, insa gradina mea de peste mari se afla acum la marginea unui sat macinat de poftele de marire a unui grup de «politicieni moderni», fara ca termenul sa insemne ceva bun.

Pisicile mieunacioase m-au primit unduindu-si languros coditele, am ochit vreo doua merisoare de vara ramase «indiferente» pe o cracuta din marul cel scund si indesat, am furat de la marginea stratului leustean mirositor a telina si curry, m-am fosnit cu mila printre frunzele de la caisii goi de fructe, am mangaiat niste rosioare lunguiete si fain mirositoare asa cum numai rosioarele stiu a mirosi. Si mi-am infipt privirea in tartacutele pline de «bube» aparute sub portocalul sangeros de langa marginea de piatra care separa orizontul albastru de pamantul rosu de sub picioarele mele.

Mi-a fost dor de colivia mea, de timpul meu, de spatiul meu, de nebanuita pauza din mijlocul primaverii cu ai mei. Si totusi mi-a fost bine acolo, in mijlocul gradinii, cu toata intinderea aceea de aer fara ziduri, de spatiu nelimitat decat de peretii muntilor din stanga coastelor mele.

A naibii masca de protectie si masuri de delimitare sociala! Sa traiasca liberarea si tomorow land-ul, ca de trecutul apropiat, ala al societatii (nu al fiecaruia, personal), mi se cam face lehamite.

Chapeau bas coliviei!

S-au stins discutiile despre rearanjarea timpului; al meu, al lor, al nostru. Pianul o sa aiba timp liber ziua, n-o sa-l mai chinuie revolutionarul in devenire, nici Zen-ul cantaret, insa spre seara o sa-l mangaie obositi, si eu o sa urlu de prin bucatarie sa se tina de lectii si sa lase inventivitatea si lalaiala pentru alt moment. «Clar de luna» o bantuie pe adolescenta si coloana sonora de la «Rambo» pe omuletul care se incapataneaza sa ramana un bebe, in pofida faptului ca ii cresc piciorutele subtiri si-i cere mamei lui sa i le maseze la ceas de seara. Dintre ultimele dezvaluiri din timpurile pandemiei, se contureaza si defineste clar aruncarea pietrei si ascunderea mainii autorului in cazul pensionarilor refuzati in spitale, pensionari carora li s-a retras dreptul la o sansa sau la o moarte decenta in momentul imbolnavirii. Suntem in secolul XXI, dar specia din care fac parte a ramas exact la acelasi instinct de supravietuire primar, adica la cel cu orice pret, fara a fi evoluat firesc din punct de vedere moral. Cosmetizam totul cu sarbatorirea LGTB, ne inventam o noua problema din introducerea oamenilor astora in societate, integrarea lor, cand totul ar trebui sa fie firesc si normal si problemele adevarate ar trebui sa fie rezolvate la nivel uman, moral, individual, si mai apoi la nivel de societate. Atata timp cat ne-am inchis in colivii am acceptat ca liberul nostru arbitru sa-l punem, de fapt, in mana carmuitorilor. Alegerile pe care le facem ne definesc ca societate si ne-au definit in momentul in care ne-am lasat semenii in plata sortii. Din interiorul coliviei avem scapari doar in lumea virtuala. Cerem carti pentru anul scolar viitor, platim facturi, facem cumparaturi, vorbim cu lumea din jurul nostru! Tot niste virusi ne-au scos pana la urma in lumea mare; meningococul si-a cerul obolul la oamenii mei mici. Vaccinul cel care da febra si amorteste bratele si care intensifica maraiala sniper-ului. Patetic mod de a ne incuia si descuia in propriile frici, singura cheie spre inauntru si inafara fiind virusii.Vecinii s-au ascuns prin case, colivia fiind refugiul cel mai cautat, exceptie facand zilele astea malul marii. Nici Edith Piaf nu mai poate rivaliza cu Ecaterina cea mare. Sunt la moda filmele si in curand gradina de peste mari va inlocui cu totul decoratiunile interioare, HBO-ul, Amazon Prime.De cand a inceput pandemia, in agenda adolescentei sunt «Mamasaurio», deci mi-am castigat dreptul la nemurire. Sper doar ca regnul animal din care fac parte sa fie lasat sa piara decent.Zilele astea voi lansa pe intinderea albastra a cerului niste barcute de hartie, si-o sa le suflu zbor in panze. Poate le vor regasi peste ani oamenii mei mici, poate or face valuri in sufletul lor, poate or gasi si ei, la randul lor, un motiv de aducere aminte pentru oamenii lor mici, un suras de-o clipa in coltul gurii. Vant bun la pupa!

Simt ca zilele astea in care am stat in colivie incep sa zboare ca frunzele salciei starnita de vant, ca si cum si-ar dezgoli ramurile si trunchiul, si ar ramane doar spatiul ocupat de tot verdele ala plin si despletit. Banui ca incep sa am cumva sindromul Stockholm pentru colivia mea, pentru starea de spirit si linistea pe care am capatat-o intre zabrele. 
In gradina de peste mari s-au copt caisele, leusteanul asteapta intalnirea cu palmele mele, masura degetelor, revenirea la origini. Prunele stau si ele sa cada, timpul trece fara sa-i cantarim ocalele, isi pierde importanta aparenta, lasa doar urme vizibile pe gatul si pe sub ochii mei. 
Se termina peste vreo saptamana scoala, rutina impusa pentru orele de studiu, permanetele divergente, mustrari, neintelegeri in ce priveste atitudinea alor mei, ai mici. Perceptia dumnealor asupra vremurilor pe care le traim este aceea a unei continue vacante minunata, insorita si traita fericit la malul unei mari albastre de pe un continent norocos.
Imi aduc aminte de virusul cel incoronat doar atunci cand merg la cumparaturile care ne asigura traiul linistit si ni se impune obligativitatea mastilor pe care am inceput sa le urasc cu toate puterile mele. 
Repetand trecutul, prin lumea mare, incepem sa distrugem statui sperand inocent ca vom eradica din sufletele si mintile oamenilor, rasismul. Acum vreo 30 de ani in urma, intr-o tara comunista dintr-o zona geopolitica importanta, tara din care-mi trag radacinile, lumea spera ca distrugand statui va distruge nenorocirile si «implanturile» pe care le-a facut o dictatura in mintea, sufletul si trecutul unei natiuni. Repetam greseli, inoculam ideea eronata ca printr-o devastare la nivel fizic, o neimplicare morala la nivel individual, la nivel de celula a societatii (familiara) vom inchide rasismul in trecut. 
Aici ies la iveala, mai nou, masurile de segregare impuse de sus, de pe la muntele Olimp, masuri care au stat la baza accesului la tratamente in urma contagierii. Nerusinat, insolent insa, tot de sus se programase pentru iesirea din criza, un doliu pervers pentru victime. Continua «coerent» dezmatul politic de prin Guvern si Parlament, instabilitatea monetara, nesiguranta la nivel global. Suntem traiti de vremuri, nu le mai tram noi pe ele.
Din ce in ce mai mult imi place inlauntruri.

Saptamana in curs a fost o simulare e reintrarii in normal, daca normal mai poate fi numit un loc in care trebuie sa feresti apropierile, lucrurile s-au acoperit de un strat de praf ciudat de gros si de strain, miscarile devin precaute, trecutul pare sa ne fi invadat prezentul si strazile iti permit libertatea pustiului.
Obiectivitatea ne-a permis, totusi, sa luam decizii pe termen scurt, sa reclamam postura prevazatoare pentru viitor si sa decidem ca ramanem de moment la simulare. Asa ca inca ma invart intre doua colivii, pe termen scurt si cu o usoara senzatie de «libertate». 
Leusteanul din gradina mea de peste mari s-a inaltat frumos, semn ca udarea la radacina functioneaza perfect, nu ca gradinarul cel tanar ar fi facut ceva cu propriile maini. Invat incet ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea unui sfarsit de etapa minunata pentru viata gradinii si inceputul alteia, diferita, chinuita, framantata de orgolii si nimicuri in detrimentul ei. Virusul asta a facut ceva bun in perioada din urma; a lasat ceasurile udatului automat sa-si faca treaba si astazi m-am bucurat de verdele inchis, sanatos al copacilor batrani de peste 90 de ani.
De luni, paradisul din mijlocul Mediteranei intra in faza a treia, faza care presupune o mai mare libertate de miscare, lasata in mana guvernantilor locali. Daca pana recent majoritatea comerciantilor blamau turistii veniti in vacanta, astazi, in mijlocul sperieturii, inalta rugaciuni pentru deschiderea spatiului aerian si maritim. Cruda intoarcere la origini, acolo unde, inainte de venirea turistilor se puteau culege doar roscove pentru a folosi faina din pastai pentru placinte si ca mancare pentru animale, unde se culegeau maslinele si uleiul lor era folosit pentru lampi, la iluminat si in trocurile cu putinii agricultori din mijlocul insulei care produceau niscaiva alimente de-ale gurii. Politicienii insa nu s-au lovit de realitate. Continua sa isi arunce rufele murdare in fata, ascund adevarul demitand mai marii capi ai Guardiei Civile, continua pe drumul lor, neintrerupti sau opriti de nici un protest dintre multele anuntate.
Ziua copilului ne-a lasat amintirile ascunse prin strafunduri si o iesire la marginea marii, nu lipsita de un protest zgomos din masini de toate felurile, de la cele mai luxoase la cele mai normale, ducand spre Harley-uri cu muzica spargand zarile si steagurile zbatandu-se in briza Mediteranei.
Vecinii au intrat in febra revolutiei. Exista o anumita miscare a societatii venita din strafundul micilor comunitati, originata de miscarile si revolutiile fiecaruia dintre noi, transportata la suprafata de orgoliile si frustrarile personale. Apar peste tot, lipite, agatate si atarnate injurii puerile, ridicole, cateodata jenant de dezamagitoare care iti arata de fapt la ce stadiu poate ajunge un biped cu un decent nivel educativ, oameni de la care te astepti sa aiba pudoare, bun simt, respect fata de propria persoana. S-au terminat melodiile cu continut motivational, avantator, si au lasat loc resturilor de pe fundul fiecari constiinte, … s-a dus aroma si farmecul si a ramas zatul mizeriilor mascate de tamaie.
M-am revolutionat si eu trist, pe dinauntru, si am pus «orice alt nume» pentru ce s-a intamplat, … m-am pierdut intr-un pustiu steril. Ce ar mai putea scoate din noi o pandemie, un biet virus, o colivie in care nu reusim sa supravietuim modest?

Pianul a devenit instrument de adaptare a melodiilor invatate la cursurile online si cele care plac urechilor de prin filmele vazute pe la cinema. Astazi am dat volumul pe Mozart, categoriile muzicale nefiind neaparat dintr-o anumita zona, ci dintr-o «anumita» ureche. Ieri a fost melodia cuplului de la filmul «Up», maine depindem de starea de spirit a celui care interpreteaza.
La inceputul saptamanii am dat jos «din pod» borcanul cu flori uscate de soc si am aruncat o mana mare in cel care are robinet, la indemana tuturor. Lamaile de pe aici au o aroma aparte, socul de acasa e ca niciunde, deci sa curga socata! Al meu, al mic, sniper-ul, nerabdator fiind din fire, a tot furat cand si cand cate-o seringa din elixirul galben – auriu in definitivare. Ca de obicei, ne adaptam in captivitate si ne inventam instrumente de «sutit».
Temele pentru acasa devin «subtirele», semn ca si profesorii s-au cam plictisit si deja au simtit «aroma verii» si a plajelor proaspat inaugurate. Cu o groaza de masuri de precautie, ce-i adevarat, dar deschise. Trebuie sa recunoastem ca spaniolii stiu sa traiasca viata, nu dau nimic la schimb pe o «siesta» ca la carte, pe o mancarica buna si cafeaua de dimineata servita neaparat intr-un local impreuna cu ceva de-ale gurii, nu oricum. 
Insa, saptamana a inceput deja cu tavalugul consecintelor unei economii subrede, unei gestionari foarte proaste a unei situatii de urgenta, masurilor unei guvernari jenante, ca sa nu spun de-a dreptul rusinoasa. Guvernul e o trupa de orgolii bipede, altercatii ca la usa cortului, discutii care cuprind cuvinte cum ar fi; lovitura de stat, marchiza, comunist, nationalizare, terorist, dictator. Iti vine sa iti iei campii si sa fugi incotro vezi cu ochii. Nu stiu daca ma repet, dar Spania a devenit o «Romanie cu staif», nimic mai mult. 
Intre timp, reprezentanta Nissan si-a inchis activitatea lasand in somaj peste noapte 3000 de suflete la care trebuie adaugate familiile lor, o companie de electricitate a inceput cu doar 500 de angajati trimisi in somaj, micii intreprinzatori se chinuie ca pestii pe uscat sa respire o gura de oxigen pentru a putea deschide totusi activitatea. Marile companii hoteliere care si-au facut plinul din liniile de creditare cu comision de 1% rambursabil in 5-6 ani nu deschid discutia sub nici o forma de resursele umane care de fapt erau motivul principal pentru accesarea acestor credite, ci, mai nou, se gandesc cum sa tina banii in propriul buzunar pentru ca lichiditatile dumnealor sa nu fie afectate. Restul sa se duca dracului!
Vestile de pe continentul Americii sunt inspaimantatoare. Teritorii intregi cu compost uman, singurele semne ca acolo e invelisul unui suflet fiind o cruce mica si diforma. Pandemia secolului XXI a deschis o bresa emorma intre majoritatea populatiei si cei «alesi». Viitorul se contruieste sumbru pe crucile celor care astazi au «acces» la intubare, sau si mai trist, ca in Brazilia, la un loc in pamant.
Ciresele continua sa fie marfa de lux, insa caisele, cenusaresele anotimpului asta par sa fi intrat pe piata cu un pret modic pentru zilele in care traim, doar 2,95€. Coliviile devin spatiul unei euforii temporare, viata in libertate incepand sa semene cu ceva hidos pentru omul normal. E timpul sa ne aruncam in arena si sa dam ce-i mai bun din noi, sau sa ne resemnam si devenim pentru viitor niste prizonieri ai propriilor noastre frici sau ai societatii care amendeaza deja intiativa, libertatea de exprimare, faptul ca te-ai nascut mult prea tarziu in «evolutia» speciei. Sa inceapa spectacolul!

S-au incalzit diminetile pana la 25 de grade celsius. Coronavirusul o sa aiba mare bataie de cap; cica i se «rupe» in membrana de noi si poate ne paraseste.
Miscarile de trupe din randul natiei iberice au inceput, mai nou, in randul clasei cu nivel adchizitiv inalt. Si-au scos fiecare tigaile din dotare (alea de fite) pe strazile din cartierele mai cu staif, si au inceput seara de seara sa faca muzica. Cred ca isi inchipuie ca rezonand oalele alea la un anumit nivel acustic s-or auzi prin sferele inalte ale clasei politice niscaiva proteste la propunerea «clasei comuniste» de a mari impozitele. Pana una-alta, vibratiile acelea ar putea atrage doar atentia coroanei, pentru ca in impetuozitatea lor, masurile de distantiere sociala sunt pastrate doar de «instrumentele» de sunet, nu si de detinatorii lor.
Botnitele, care mai de care mai colorate, mai patriotice, mai formale, au devenit obligatorii in spatiul comun. In curand opinia individuala o sa sune cu ecou spre inauntru, pedepsita fiind prezentarea ei in spatiul public, in mod liber.
Au aparut ciresele! Sunt, dupa cum se vede, aurul perisabil al primaverii ce-si taraie ultimele zile printre noi. Intre 8 si 15 euro pe kilogram de viitor compost se valoreaza, in curand, la bursa! 
Umarul meu incepe sa se incovoaie sau al ei, se inalta. Iesim la plimbarea zilnica pe langa pajistile campurilor de golf, prin padurile de pini de langa, si in functie de denivelarile muntelui din spate urc si cobor mintindu-ma ca inca nu m-a intrecut. Zen-ul se arunca avantata spre inalt, talpile mele lipindu-se an de an tot mai complet, cu fiecare margine, coltisor, si fiecare adancitura, de tarana. Coapsele se infig in femururi ca si cum s-ar sprijini pe niste coloane romanice, acceleratia gravitationala parca a devenit mai pronuntata, anii nu ma iarta, pandemia imi arata ca zborul e mai mult prin launtruri, discret si molcom, celalalt imprumutandu-i aripile ei – Zen-ului meu. Suntem mai aproape in colivie, ne ascultam muzica interioara si gusturile ei, cele noi, ma lasa sa descopar un om profund.
Sniper-ul nu mai suporta colivia. Mountain-bike-ul cu progenitorul masculin e singurul moment de refulare fizica. Cea psihica mi-o «administeaza», in portii, mie. Portiile matinale sunt cateodata «sangeroase», cele tarzii, spre noapte, povestesc nedumeririle si emotiile traite peste zi, sau prin cartile pe care le citeste. …. «Mami, atunci cand citesc o carte cu final trist eu plang inauntru, dar voi nu ma vedeti!»…
Mierlele s-au adaptat la convietuirea in afara coliviei si profita de mana vecinului intinsa printre zabrele, pentru a fura din palma mancarea pisicilor. Inveti ca nu doar specia umana profita de resursele la indemana fara rusine si bun simt. 
Vecinii s-au mai repliat, muzica s-a mai «stins», intra la rand zilele de nastere facute fiecare din portiunea lui de lume, de pe planeta lui platita cu bani grei metrul patrat, insa cu auditia la comun. Cantam, pe rand, Modern Talking, Tchaikovsky, Little shark, Edith Piaf, Billy Elish, Queen, ….
Mai am o saptamana in colivia cea mica. Ziua copilului ma va elibera, in una mai mare, cu gradina si instructiuni de «manisfestare» pana si la toaleta. 
«Made the scene
Week to week
Day to day
Hour to hour
The gate is straight
Deep and wide
Break on through to the other side.»

Facem un sotron intre fazele pe care ni le impune baiguit un presedinte de guvern narcisist. Se balacaresc pe covoarele rosii si bancile capitonate cu catifea verzuie, sus, pe muntele Olimp, acolo de unde nu se vad orizonturile multimii si nici suvoaiele de «atleti» iesiti la ora de tonifiere musculara.
Minunile se infaptuiesc acolo unde, in spatii mici, oamenii buni gandesc cu sufletul deschis la aproapele lor, generos. Nu in tribune din lemn masiv unde «profeti» citesc discursuri intr-o limba de lemn.
Intre zabrelele coliviei a devenit tot mai cald; vara si-a intrat in drepturi peste tot, invadand spatiile prohibitive. Caldura devine motiv de scos picioarele printre coloanele de piatra, in spatiul comun. Vecinii isi etaleaza compulsiv tuleiele fara simtul ridicolului; s-a pierdut de cand cu claustrarea fortata.
De cand s-au inchis portile, elixirurile eruforice s-au imputinat, s-au degustat toate variantele de la alb spre auriu, si de la bordeaux spre negru, am facut cunostinta cu «corpuri» voluptoase, catifelate, tonice sau chiar aspre si dure! Radem mult, studiem exhaustiv paharele care contin elixirul, gasim subiecte banale despre care sa vorbim, zambim prostesc, ….
Adolescenta din casa imbraca regulat costum de toreador si blana de pisica blanda. Cateodata sunt taur in colivie, cateodata sunt imblanzitor de feline! Isterie ieftina, … banalitati in drumul spre iertare, brusc maturi si constienti cand descoperim ca in spatele cuvintelor stau ascunse emotii zbuciumate in furtuna hormonilor.
Fondant la borcan pe raftul cel mai de sus al camarii – promisiunea primelor eclere! Amintiri din copilarie de pe frontul de est, dintr-o tara ca acasa si cofetariile ca un cuib de visuri. 
Maine, 24 oficiali si tortul la rece! La anul, nunta de argint. Om fi toti la intalnire? Romania, America, Spania, Germania, … lumea mare.
Scriu poezii din cotoare de carti, … ragaz!
Erata: Am pierdut sirul zilelor, pe 11 ne-om sarbatori! 😂😂