Dragoste cu gust de mar bun

30 iunie 2017

Matei ieri: 
– Mami, de ce tot ce-mi dai tu de la tine, e mai bun decat ce am eu, chiar daca e acelasi lucru?
– Ce vrei sa spui, Matei?
– Pai de ce atunci cand tu rupi o bucata din marul tau si mi-o dai, acea bucata e mai buna decat marul meu?
– Pentru ca ce simti tu Matei, nu e gustul marului, e gustul dragostei pe care-o simti tu fata de mine!
– Atunci tu vrei sa spui ca gustul dragostei mele pentru tine are gust de mar bun?

66 – mi regalo, un recuerdo

13418766_10153577889616892_6311414920615144892_n

El olor de pescado a rebosar de la sala de al lado, donde un judío pelirrojo te recompensa con una sonrisa y un cariño; “¡Hola, eres tú quien admira las delicias!”

La sonrisa se vuelca bajo el bigote plateado, y la réplica ácida (del bote de tornasol); “¡Solo las menores de 20 años, de estatura esbelta y piel parda!”

(Y esto, después de un intercambio  de sardinas entre láminas, ambas de color azul claro)

Al lado, ruido de metal golpeado por cuchillas gruesas cortando carne de pescado, lomo de atún, escamas, limpiando marisco, …

El mostrador del bar estrecho, la silla vieja y alta sin respaldo, los codos de encima del tablero, la misma mujer fea pero sonriente delante de ti, fotos en la pared de delante con personas desconocidas, de otros tiempos.

Pan negro aliñado con aceite de oliva, pimiento rojo, sardina ahumada cortada en un juego de X y 0 y mi oído escuchando  historias sobre un sábado normal, en la ciudad fundada por el cónsul romano Quinto Cecilio Metelo Baleárico en el año de gracia 123.

13406816_10153577893491892_6425519444112862045_n

Sa-ti spun…

Sunt cateva zile, probabil luni de cand iti vorbesc fara sa scriu, te aman pentru ca amintirile imi gatuie vorbele, imi ard buricele degetelor care incearca sa tasteze cuvinte. Cele mai bune mi-e frica sa le scot pentru ca mi se pare necuviincios sa ma bucur. Pe de alta parte cele rele suna ca o nota dezacordata dintr-un pian, suna ca dintr-o alta viata, cu contururi echivoce.

Imi arunc privirea spre cer, acolo unde desenez rand pe rand cate-un cocor, sa-i adun la lista celor 1000 care ma asteapta sa-i termin, sa-i trimit zeilor, sa-mi indeplineasca dorinta. Zilele trecute, … nu le mai stiu sirul, … intr-un deja vú am zarit cocori. Nu-i desenasem eu cu privirea, erau reali, pusi parca acolo in calea mea, aruncati in drumul meu, sa-i culeg, pentru zei!

Catare, nebune de legat, copchii fugiti de-acasa sau, sub masca, mame stricte pentru copiii nostri.  Care atitudine sa adopt din cele care ne caracterizeaza atat de bine?

Asa cum stii, ma urcasem pe scara sa vad inaltul. In ultimul timp am nevoie sa respir sus, sa ma inalt deasupra lucrurilor si sa trag aer in piept, adanc. E-o nevoie imperioasa pe care reusesc s-o satisfac doar sus, spre cer. Se  vede ca jos ma sufoca totul.

S-au pravalit toate peste mine ca si cum ar fi scapat dintr-un raft dezordonat; mi-au cazut in cap si-n suflet bufnind si spargandu-mi linistea. Tu stii ca eu am o problema cu mine si linistea interioara. … Pai e gri, si rasuna acum mizeria si raul. Si am zile cand reusesc sa pun zgomot bun peste cel rau si sa-l fac sa taca macar si pentru un moment, sa-l anulez. Pun radioul tare, sa acopere vacarmul dinlauntru, si-mi rasuna “Where the streets has no name…”, cu “zdranganitul” acela superb de chitara de la inceput; … da-i mai bine decat urlet!

Si-i ridicol cateodata, da’ ma-ntreb unde e el, si de ce s-a dus, pentru ca n-are sens. Nefiinta e crunta in lipsa ei de sens, asa cum de fapt si fiinta poate fi. Si ma-ntreb cum de eu sunt, si daca el a fost cu adevarat. Si ma caut in mine de tot ce mi-a lasat si de tot ce sunt de la el, si-atunci imi dau seama ca n-o sa-l mai vad. Stii tu … stupid, absurd sentiment gandindu-ne la toate circumstantele. Imi scrasnesc temeliile …

Si nu stiu de ce-ti spun toate astea, si de fapt nu-ti spun nimic din ce-as fi vrut sa stii, pentru ca inca ceva ma impiedica sa-ti scriu “alte alea….”.

Cineva-mi spunea zilele trecute ca imi e recunoscator pentru sprijin, si m-a surprins pentru ca eu nu-s capabila sa ma sprijin pe mine, … si-apoi ce sprijin pot fi eu asa, in trei puncte cardinale? Cand nordul a disparut pe undeva sau poate n-a existat niciodata?

Ma-ndoiesc de tot!

Un copac? – ai sa ma-ntrebi. Si-am sa-ti raspund; cred ca da! O sa m-ascund in spatele cuvintelor si-o sa masor timpul din cercurile lui, si-o sa merg inapoi cu degetele pe ele, si-o sa caut raspunsuri acolo unde vremea nu m-a lasat sa cresc pe-ndelete. O sa zambesti sagalnic si-o sa repeti cuvantul romantic, si-o sa-ti amintesc ca-i desuet, perimat pentru vremurile astea! Ca-i doar drag de frumos, …. de liniste!

Si-o sa-ti scriu niste versuri care mi-au rupt corzile sufletului, facute colivie aurita in jurul meu…. si-o sa intelegi!

“Am vrut
sa fii o femeie si erai pasare
am vrut sa fii apa si erai pasare
cuvânt am vrut sa fii si erai zare istovita
de pasari.” – Aurel Dumitrascu

 

Cancer

Zare, si orizontul se inchide intr-un unghi ascutit, intr-un punct de unde stii ca vine viata sau moartea, ca un tren de mare viteza urland pe sinele de metal.

Ai facut un troc la care nu stii daca castigi sau pierzi, dar e ultima sansa ca el sa traiasca. Nu te poti pune tu pe sine, trebuie sa il pui pe el – copilul tau. Lumea-ntreaga e dincolo, tu si cu el sunteti intr-un film horror din care vrei sa iesiti. Pare ca v-a absorbit panza ecranului si v-a facut prizonierii unui scenariu cumplit. Trebuie sa joci, stii ca n-ai alegere! Il minti ca o sa fie bine, ca e doar pentru binele lui, ca esti langa el si n-o sa-l doara. Si te crede!  … Si tu zbieri in tine si te biciuiesti pentru ca l-ai mintit, si nu stii cat si daca o sa-l mai vezi.

Il asezi cu buna stiinta intre sinele de metal si astepti cu ochii mari si sufletul indoit de durere sa-l izbeasca. Sa-l spulbere in mii de bucati, sperand ca dupa impact incet-incet se va construi la loc bine, asa cum ar trebui sa fi fost de la inceput, asa ca ceilalti copii sanatosi. Stii ca in loc de viata s-ar putea sa vina moartea. Stii, dar trebuie sa il pui acolo, trebuie sa-l vezi distrus, trebuie; …. plangi, urli, te descarnezi de durere inainte si odata cu el, dar trebuie …. sa fie bine!

Si vine, si-l izbeste, … si-l vezi descompunandu-se in mii de bucati, de fiecare data mai ascutite, mai dureroase, fiecare dintre ele infigandu-se in carnea sufletului tau, lasand cicatrici adanci, rastingnindu-l la fiecare infigere.

Si astepti, si te rogi sa se aseze la loc, sa se recompuna, sa se faca iar copilul tau. Si te descompui si tu in durere crunta, si neputincioasa, si te pustiesti, si-l ai langa tine si nu poti face nimic, decat sa fii langa el.  Si se face intuneric de nepatruns inaluntru, si vuiesti cu ecou a jale, si cauti un fir de lumina, orbecaind printre meandre de infern.

Si astepti, si speri!

Cancer, … any other name…

images

 

miriste-2Urzeala – o miriste fumeganda.

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Rotund, miercuri – ziua in care ar trebui sa vina vestile – bune sau cumplite; mi-e frica sa-i spun ca-i prima data cand apuc o cireasa de luciul rosu al pielii, cand o pipai ca in ficare primavara, ca in fecare mai, cand bucuria mea e plina, si intreaga, si lucioasa, si vie si m-am gandit la Ea!

C-o s-o bucure, c-o sa-i fie alinare si o sa fie primavara si-nlauntru, acolo unde de prin Februarie bate crivatul durerii, unde e frig si inghet de prea mult timp. Sunt egoísta, dar anul asta m-am gandit la ea. Bucuria mea cea mai mare din ciresul salbatic, in spatele blocului copilariei mele o imparteam cu ochii, mainile, gura si sufletul meu, cu aerul de deasupra capului meu, dintre frunzele verzi cu strop de rosu pe petiol – o desfatare a lui Dumnezeu (asa credeam eu pe atunci). Anul asta, cel mai de pret dar de suflet facut de fiecare primavara din cele 45 petrecute pe aici, era pentru Ea. Mi-era frica sa-i spun de bucurie, sa impart un zambet atat de mare cu o frica si-o asteptare atat de adanci si atat de negre. Si  tac, si astep sa-mi spuna ea, incet, cum a fost, cum o sa fim in cateva zile pana la urmatoarea incrancenare, pana la urmatorul abis si poate lumina calda, si buna, de liniste si pace. Si mi-a oferit un zambet, si-o veste buna si rotunda, si intreaga, si lucioasa, si vie, ca cireasa ascunsa la spate, in pumnul drept, sub tricoul rupt si murdar atarnat pe mine la varsta la care Matei, astazi, imi spune c-o sa ma iubeasca chiar daca sunt cea mai rea mama din lume.

….

L-as rastigni, si el nu stie! Pentru cate cuie a batut viata in palmele si picioarele ei, pentru cati spini i-au agatat pe fruntea acoperita de parul carunt, pentru cata durere a suflat in corpul cel mic chinuit de boala – sufletul ei, singurul motiv pentru a trai – singurul!

L-as rastigni, sau poate doar l-as lasa sa se uite la ele cu ochii larg deschisi, sa-i incurce calculele, sa-i rupa regulile, sa-i reduca optiunile, planurile, alternativele la nimic, sau mai mult – la durere crunta! L-as rastigni pentru cate cuie a batut timpul asta, cuvintele astea in sufletul meu.

….

Am pus nume astazi durerilor. Inainte le puneam drum de lumina calda, de bine, pastrat si ingrijit pentru vindecat ranile, de oblojit mai tarziu.

Astazi le-am pus nume! Pentru toti cei care se roaga tacut cu multa credinta, pentru durerile celor carora pentru ei sunt martiri, alea pe care nici unul dintre noi credem ca suntem capabili sa le suportam. Nume puse de secole intregi oamenilor lumina si oamenilor exemplu, pentru ca sa avem noi felinar pe drumul intunericului, atunci cand orbecaim ca bezmeticii in neantul durerii. Am pus nume durerii de astazi, cea adunata de acum 85 de zile secunda de secunda, sapata in fiecare celula a corpului nostru.

….

Urzeala – o miriste fumeganda!

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Bunicul

Asta noapte m-a cautat.

Nimic din el, pana acum n- a vrut s-o faca; poate doar amintirile mele cu el, dar erau ale mele, pastrate curat acolo unde mi se implintasera obstinat.
Lemnul vechi, uscat, gri, cu crapaturile accentuate profund in memoria mea, ivarul portii pecetluit de-un fir de ata rosie, ca si cand mi-ar fi atras atentia ca dincolo de ea sta ferecat ceva mai presus de tot ce vazusem eu pana atunci. Si brusc printre crapaturi, taind intunericul ca o lama, izbucni violent lumina peste tot, strabatand orice locusor lasat de uscaciune, cautand parca spatiu de preaplinul dinlauntru. Si doar biserica cea mica de lemn, cu usa strasnic pecetluita de ivarul legat cu fir rosu tinea toata energía aceea stransa la un loc, indesata intr-un spatiu mic.
Si-atunci, privind-o pulsand inlauntru m-am gandit la el. Ca s-a construit ca o catedrala, cu ziduri inalte, cu bolte arcuite, cu crucea stand sus pe varful clopotnitei cu ceas, ca un semn ca acolo-i credinta.
Si-apoi il stiam drept, si trainic si bun de pus drept pavaza atunci cand schiopatam, si mandru si darz, si locul meu de intoarcere cand imi trebuia sa aprind lumina, sa-mi amintesc de unde-mi nutresc focul lumanarilor pentru viii si pentru mortii din bataliile mele.
Si mustata rosie, spatele drept, zambetul furisat printre cutele fetei, ochii patrunzatori, si vocea-i puternica inlemnindu-te chiar si atunci cand vorbea normal. Cand se intorcea la lupte, doar atunci, povestindu-si cosmarurile de soldat, atunci parea ratacit si intunecat de povara.
Si-atunci am stiut ca biserica cea mica cu ivarul portii legat cu fir rosu era ea, inchinata in umbra lui, cu lumina stransa in pieptul mic, cuibarita grijuliu, ca sa-l nutreasca acolo unde boltile catedralei ascundeau umbra. Biserica mica de lemn era temelia pe care construisera inceputul si rostul tuturor.
A murit sfartecat de dor de dragoste; de-o dragoste ce l-a pastrat 68 de ani, l-a sustinut si l-a ridicat asa cum eu l-am stiut.

old-wood-1532059_960_720

2 iulie 2016

13438799_10153619459121892_6258095687256123874_n

Dimineata sfaraita la 27ºC, si eu pe fundul tigaii, sub ea, ma misc “artistic” cu farasul de paine taiata simetric pentru mioarele de dupa gard. Trece un motociclist pe langa mine, in timp ce dansez si fluier spre ele, si se uita zambind, crezand ca-s dusa cu pluta! Cine stie ce-i in capul lui;
– “O fi de la soare? Pe cine fluiera aiurita asta, cu farasul ala de paine in mana?” 🙂
…Si ganduri negre ma strabat pe sub parul prins in coc!
Ma-ntorc spre computer – stil “caméra lente”, si m-a apuc de rasfoit prin zonele mele de confort; sa alung gandurile alea negre!
Gasesc gradini cu oameni frumosi, unii cunoscuti si dragi, altii noi …si ploaie prin Germania, Norvegia, …aici IOC! – dracul ne vede de caldurile astea pana-n toamna! – vajaie un gand pe deasupra circumvolutiunilor, si cade mort – de sete, inainte de a se inflacara mai tare! 🙂
Pisc rotita mouse-ului si schimb de ton. Prea multa ploaie, si eu – aici, cu aerul conditionat cazut la datorie de ieri!
Rasare stramb, ca un zambet de copil stirb, imaginea cu inghesuiala din vana de acum cateva seri, cand cei doi ai mei s-au aruncat intr-o cascada de rasete langa corpul meu ud, infrigurati si fericiti ca ne putem lipi unul de celalalt.
Cand a venit si ne-a zarit ca intr-un cuib, a ras! Si s-a bucurat in suflet. Avea expresia aceea de senin, de fericire furata care apare o secunda, da-ti ramane incrustata in fundul ochilor, acolo unde tu banui ca-i camera obscura, acolo unde developezi filmul pe care s-au prins ca intr-o capcana imaginile.
Si mazgaleala colectiva de dupa, mancand biscuiti Milano veniti tocmai din America, de la Ursani (poveste de-o viata – de relatat pe-ndelete, la sezatoare!).
Biscuitii astia – Milano, is o amintire cu gust bun de pe vremea cand plozii si-au incercat dintii in ciocolata neagra cu fursec fin. Un moft, cu originea in placerile cuminti ale mamei, furate incet-incet de manutele lor, facut moftul lor, asa cum spatiul ei s-a facut spatiul lor, si cutia sufletului ei, s-a facut cutiuta sufletelor lor. M-au inlocuit incet si sigur, incet si frumos.
…Si rad si eu “stirb” – de drag, de dor, cauterizand sub soarele de iulie gandurile alea negre care vor sa se coaca, sa se imbujoreze armonios. Da’ nu le las, ca tre’ sa misc roata, sa se-nvarta frumos cat o mai fi de invartit. Ca timp de poleiala cu negru o fi in alta viata, ca-n asta tre’ sa dau cu var colorat, sa creasca florile pe el, sa-nfloreasca vise! 🙂

Straturi de marar

… Incerc sa pun gandurile in apa rece, asa cum pui lingurita de serbet vara, intr-un pahar cu apa de la frigider; si le las acolo un timp, urmarindu-le forma, culoarea si traiectoria fara graba, inghetandu-le pentru un timp ca sa ma pot obisnui mai apoi cu curgerea lor spre fundul vasului, cu decantarea lor pe marginea abisului.

serbet

Si …, incep cu… Astazi imi persista in nari si pe circumvolutiunile creierului, viermuind, un miros patrunzator de marar. Or fi cei 44 de ani care vin sa se termine de asezat pe la sfarsit de martie, cand acasa mijesc ghioceii? Sau o fi vreo dereglare hormonala, asa cum apar cam pe la varsta asta, cand nu stii exact daca se apropie menopauza, sau pur si simplu corpul scartaie si se deregleaza glanda pineala, domnisorica responsabila cu secretia melatoninei?!

Imi zgarie simturile,…incolteste crud pe sub gene, infundandu-mi  in nari mirosul parjoalelor mamei, parjoale oblojite cu firisoare picante de marar. Si tot mararul asta venit de nu stiu unde, imi aduce astazi aproape, trei prietene de la distanta a 20-25 de recolte, ca niste straturi taiate in tarana in care-ai aruncat semintele plate si rotunjite pe margini, le-ai udat cuminte, ca sa nu le strici asezarea, si sa le ingropi prea tare.

Si m-asez la capatul lor, cu genunchii la gura, si raman acolo in tacere, s-ascult cum cresc firisoarele pe sub bulgarasii de pamant, si sa le ud cu zambete si cu drag, ca sa-mi creasca amintirile verzi,  din nou in cerul gurii;  …, asa ca atunci cand mananci parjoale in mijlocul verii, la mama acasa, cu sufletul inca reavan.

12647314_1054264367949303_5822155539810865652_n-crop

Cenusa …

Nu cred in doliul colectiv! Nu cred in constiinta doliului colectiv; nu poate exista o constiinta colectiva a doliului! E atat de intim, de particular, de stramt si de violent, incat nu se regaseste in nici o forma de colectivitate cu adevarat!

Si cu atat mai putin cred in doliul national, steaguri in berna, sedinte publice, ……. cinic – victime colaterale!

Nu cred in scarba, in blazare!

Cred in atitudine, schimbare, corectitudine, legi, coeziune, consecventa!

Cred in penitenta fiecaruia dintre noi, in analiza sinelui, in durerea sfasietoare care curata, si ajuta la cresterea fiecaruia ca persoana. Cred in ea cu tacere, cu decenta, in intimitatea spatiului meu interior, in intuneric – la adapost de orice privire, de orice fatada, de orice ecran.

Ma gandesc zilele astea la trecerea noastra pe aici, si vad cum unii scuipa, altii blestema, altii arata cu degetul,… si unii au cazut in intunericul cel mai cumplit al mintii si sufletului lor – le-au murit copiii!

De fiecare data cand mi-a zbarnait pe la ureche suflul mortii m-am intrebat ce puteam face EU – ca sa evit, EU – ca sa ajut, EU – cinstit, fata de mine – cum as fi reactionat, dac-as fi ajutat, daca m-as fi intors macar cu coada ochiului, daca mi-ar fi pasat!!! Proces de constiinta mi-am facut, interogatoriu serios de umanitate, de bun simt fata de omul din mine.

E usor sa arat cu degetul, sa plang la vedere – sa afisez, dar e greu ca fiecare sa ne punem intrebari, pentru ca raspunsurile s-ar putea sa nu ne placa, sa ne arate asa cum suntem cu adevarat , sa ne culpabilizeze.

Cred in solidaritate – ca vindecare colectiva, in sustinere, in altruism – cu fapta mai ales, cred in respect fata de sine si fata de tot ce ne-nconjoara.
black-background