Saptamana din urma m-a buimacit cu totul. Intre lantul de sateliti lansati de Elon Musk, lant controversat pentru ca impiedica studierea astrilor pe timp de noapte si noile etape de «aclimatizare» in afara coliviei, lipsea inchiderea fizica a scolilor pana in septembrie si revolta din turism pentru masurile inviabile luate de un guvern rupt de realitate. 
Ma aflu pe o insula din mijlocul marii, intr-o «etapa» a pandemiei care imi permite mie si locatarilor acestei insule sa sarim punctul zero si sa luam startul de la 1, 1 insemnand ca putem iesi din colivii cu partenerii cu care am impartit-o pana in acest moment. Orizonturile pana la 1 km in jurul coliviei vor fi ale noastre. Scurt si ridicol cerc in jurul cozii, dar suntem liberi!!! 
Pe langa lipsa libertatii, educatia e un puct nevralgic. Nu putem gandi prea mult pe cont propriu pentru ca e periculos. Filtrul propriu trebuie sa devina un filtru comun indus de o anumita tendinta lansata de sus pe intinderile virtuale. 
Traim bine, la marginea marii unde clima ne alinta majoritatea lunilor din an, asa ca guvernantii au gasit de cuviinta ca scoala se poate face oricum, online, … ORICUM. Suntem predispusi unei alienari precoce in ce priveste generatia urmatoare, dar e buna carnea de tun – masa aia fara capacitate cognitiva, fara liber arbitru, e numai buna de dus la maturitate intr-o lume in care primordial e sa ingroase randurile electoratului.
Si ca sa ma desfasor pana la capat, viitorul turismului din care traim in paradisul asta din mijlocul marii, dupa mintile luminate de la putere, se dovedeste a fi creionat sub forma unor colivii de aur din spatele carora clientii, imbracati festiv, vor putea cadea in visare la privelistea ce li se va desfasura de dupa gratiile acestora. Frizeaza stupiditatea gandindu-ne ca vor trebui sa-si usureze buzunarele pentru aceste conditii. 
Traim intr-o lume in care unii dumnezei in ale finantelor si-au scos la plimbare vreo 60 de masinute lansate pe nesfarsitele autostrazi ale universului, chipurile in a ajuta la evolutia masei de creaturi bipede, inapoiate, ignorante si nedemne de a ridica capetele pentru a se pierde in albastrul infinit de deasupra. Asa ca, in fericirea mea mica din interiorul coliviei visez la un spatiu liber de dumnezei care sa-mi spuna daca pot sa ies sau nu in spatii libere, daca pot ridica ochii deasupra fara a vedea jucariile lor care-mi creaza lumi virtuale si nu ma lasa sa am propria perspectiva intr-una reala.
Se apropie sfarsitul perioadei in colivia mea mica, dar nu stiu daca mai vreau sa ies. Prefer cateodata sa – mi amputez aripile daca sa zbor inseamna sa imi vand sufletul sau sa ma avant intr-o lume fara cer, fara viitor. 
O sa las lumina aprinsa prin launtruri, poate s-or mai aprinde si prin alte suflete si n-om permite sa ne invadeze intunericul pe prea multi. Pana atunci ale mele suflete mici «ating» pianul (asa cum se exprima ei – traducere libera din spaniola) si inca, canta, si citesc, si viseaza. Am lasat un pic de lumina in ei, … sper sa n-o stinga vremurile!

In colivia mea, care pe zi ce trece se face tot mai stramta mi se strang reflexiv dintii ascultand cum bufonul de peste balta se gandeste sa ne injectam dezinfectant pentru a opri raspandirea coronavirusului in corp. Nu stiu cum s-ar putea traduce chestia asta in capul unui om cu o capacitate de gandire decenta. 
A trecut Pastele, am aprins lumina, l-am inviat pe Hristos asa cum am stiut noi mai bine.  
Tot de Paste, moartea a mai rupt o pagina din amintirile mele, alea vechi de cand am facut ochii mari. Un om cuminte, discret, de prin genele bunicilor mei materni, dintr-o viata in care ne-am potrivit sarbatorile si duminicile in familie. Cu rasete multe, cu voie buna, cu multa lumina in ochii si pe fata lui, si intotdeauna un zambet. Mai tarziu la fel de discret, la fel de cuminte, la fel de om bun asa cum l-am stiut eu! Sufletul meu a rasunat a macadam ud pe ecourile rasetelor noastre de copiii de-acum patruzeci de ani. Prea multa liniste, prea multe cuvinte nespuse, mult prea devreme.
A plouat trist zilele astea. Vecinii au trecut de la Queen si “Show must go on” la urlete de genul “Resistiré”. E multa nerabdare, mult “Viva la vida” neconsumat prin casele tuturor.
Am facut rost si de faina, si de smantana. Prin satele de munte pe unde ne mai ducem pasii se mai gaseste niscaiva marfa de contrabanda. Acolo tot timpul s-au cam gasit de “toate”. Vechii localnici au facut averi traficand cu tigari, produse din Occident si mai tarziu droguri. Asa ca se confirma; bani sa ai, ca de gasit, gasesti.
Tabla mea de calcule a mai adunat o coloana in rosu. Anul coronavirusului i-a dat rosului atitudine de trend. Banui ca o sa dureze cam mult, da’ rosu e o culoare care-mi place, insa nu la calcule.
Sniper-ul din casa s-a reprofilat si s-a tuns la 0. Nu mai sunt tinta, ca s-a rechizitionat armamentul din dotare si s-a pus sub degetelele subtiri juma’ de ora in plus de pian. Curat tratament dictatorial, da’ si vremurile sunt de restriste, si asta impune autoritate maxima, sau “legea martiala”. Zen-ul s-a gandit ca ora de gimnástica obligatorie se poate traduce in relax. Adica o gasesc de vreo doua zile intinsa pe covorul din camera ei savurand inghetata sau ciocolata alba in timpul de gimnástica, si la moaca mea perplexa vazand-o imi spune ca isi exerseaza mintea, ca e mai inteligent asa. Nu-i spun eu tot timpul tot ce conteaza e ce are in cap si cum il foloseste?
Viata mea sociala s-a redus si restrans de vreo saptamana la a vorbi cu mine, cu testoasele, si cu pisicile de prin vecini. Coronavirusul se joaca cu mintea noastra, nu numai cu corpurile noastre. 
De maine am putea sa iesim cu copiii cate-o ora la plimbare prin jurul casei, nu prea departe, pe o raza de un kilometru. Oi putea adulmeca florile de camp, aerul, polenul care-mi starneste rinita si tratamentul cu tuica! Tocmai ce m-a invatat o prietena ca se trateaza bestial cu cate-o lingurita de ceva tarie amestecata cu derivate apicole. M-am mai gandit, si cred ca tuica e pacat s-o «derivezi» cu altceva, deci cred ca mai mult ies la plimbare ca sa am motiv de «tratament» dupa aceea.
Hristos a inviat!

S-a gatit si casa, s-au scos si «toalele» la aerisit – ca batatoare nu mai exista decat in amintirile noastre de acu’ vreo 30 de ani, orhideea e minunata de vreo luna si ceva, semn ca rezista bine la izolare. Ieri am lalait niste culori «pastel» pe vreo 10 oua, si am infipt in mijocul gramezii doi iepurasi tantosi cu cosuletele lor vesnic pline. 
Tot ieri, ai mei de 11 si 14 ani m-au intepelat asa cumva «cu finete» despre cum o sa se burduseasca ei de dulciuri de la Lindt cum faceau in toti anii, daca acum magazinul nemtesc de la care cumparam e inchis!!! M-au prevenit sa nu apar cu iepurasului de Paste, ca nu tine, ci doar sa gasesc o solutie pentru papilele lor gustative. Le-am raspuns ca solutii tre’ sa gasim pentru virusul asta si terminarea anului scolar, ca restul e SF!
Intre timp, padurea de pini nu s-a miscat din loc, inca se mananca periculos de bine (magazinele sunt aglomerate cam de fiecare data cand ajung sa le «vizitez»), soarele e sus, delfinii zburda fericiti in portul comercial din Palma, si banui ca pana si astia fac coada la cumparat faina si drojdie, pentru ca nu pot intelege cum nu se poate gasi nici acum nimic de genul asta, pe nicaieri.
Barcelona si Madridul inca se intrec la contagieri si politicienii inca se bestelesc cu «diplomatie» peste tot pe unde pot face «rating». Emisiunile cu «scobeli in nas» ale liderilor de opinie, fiecare din «cuibusorul lui de nebunii», care mai de care mai labartat pe sofale colorate, s-au inmultit ingrijorator de tare. Se vede treaba ca lumea duce lipsa de niscaiva barfa la nivel inalt de colivie.
Prin colturile mele interioare s-au activat genele meniului de Paste: a unitatii familiare la framantarea aluatului dulce de cozonac, alegerea halcii de carne pentru lafait frumos (de poza) in tava de la cuptor, si nu in ultimul rand a regruparii la taiat «finut» legumele pentru salata boeuf. Cei mai tineri sunt plictisiti si gandesc la o rascoala. Eu gandesc sa ridic aratatorul si sa spun doar un cuvant raspicat – ala cheie, care activeaza initiativa in ei brusc si inechivoc; gadget – uri!!!
Alexa e la mare cautare da’ cam da rateuri in ultimul timp din cauza cererilor prea mari. De fiecare data cand nu stie sa dea raspunsul corect repeta in continuu: «asta este ceea ce am gasit» – si ne da cate-o pagina pe youtube cu alte ameteli. Incearca sa puna nume la tonul de voce, dar «oamenii mei mari» gandesc ca in spatele intrebarilor astea e ceva de ordin «secret». Ma gandesc ca s-a trezit in noi vana de spion de cand ne-au inchis prin case. 🙂
Un Paste linistit sa aveti! ❤

Orhidea rezista, vecinii insa nu. Ieri au pus Queen, cu Freddie Mercury ca stindard fluturand pe meterezele luptei cu virusul. Zilele se taraie in acelasi ritm in care creste firul alb de la tampla si ma trezesc intreband in mijlocul povestilor, in ce zi ma aflu. Stau diminetile atarnata pe pervaz si vorbesc cu pisicile care vin sa manance ce le lasa un batran pe terasa atunci cand isi aminteste. 
Cunostintele mele ornitologice s-au activat de vreo trei saptamani incoace, simturile s-au ascutit, si ieri, din intamplare, mi s-a rotit deasupra crestetului un Milvus Milvus. La altitudinea la care ne aflam, la poalele unor munti rotunjiti, blanzi, s-a coborat minunatie de soim in cautare de ceva prada prin padurea de pini. Niciodata pana acum au coborat pana aici pentru ca teritoriul asta era al nostru, al cotropitorilor.
Aflu recent ca prin Menorca au iesit la plaja niste vacute care s-au cam saturat de pascut, asa cum traditional obisnuiau sa faca, si s-au gandit (sau mai bine zis le-a impins instinctul) ca e timpul sa se odihneasca, ca soarele si apa cu minerale fac bine la ten si vitamina D. Drept dovada am primit si o poza demna de un catalog actualizat de vacanta in Baleare in anul de gratie 2020. Delfinii au reaparut prin golfurile si plajele care pana acum erau aglomerate si dihorii si-au recapatat strazile si cararile de prin munti. Pana la sfarsitul lunii aprilie, cel putin, viata in colivie isi continua nestingherita cursul.
Prietena care sta sa numere mortii, si viii, si batranii, si deseneaza pentru autoritati curbele epidemiei devine tot mai gri, mai trista, mai stinsa. Mi-e frica s-o si intreb cat s-a dilatat timpul ei in colivie. In capul ei e doar o matrice a virusului si algoritmi de reproducere, contaminare, etc.
Boris a fost pe la terapie intensiva zilele astea; semn ca pasarea s-a sufocat croncanind prostii, si lipseste ca fratele lui drag de peste ocean sa-l intrebe cum a trait experienta de a fi un numar intre victimele neputincioase ale coroanei. 
Bancile impart bani fara dobanda pestilor mari, cei mici ramanand ca intotdeauna niste muritori de foame cu asigurare pe viata platita la zi. Europa imparte bani cu amandoua mainile dintr-un buzunar stiut doar de ea, pe piete cu risc anticipat. Balul sa inceapa, ca muzica deja se aude si printre dansatori nu suntem noi, ci doar cei de la varful lantului trofic, ai de manuie lingourile si misca valorile la bursa. 
Selectie naturala – ma gandesc, da’ mie mi-a ramas in minte Freddie Mercury cu «Show must go on».
«My soul is painted like the wings of butterflies,
Fairy-tales of yesterday will grow and never die,
I can fly, my friends.»……. 

Ploua in insula din mijlocul marii. Stau cu nasul in geam si sunt tinta unui lunetist satul de reguli si teme on line.
Diminetile incep cu o doza de vitamina B si stirile in format zip. intre intins fata de masa si gandit meniul. E zarva mare, ca si eu, si al mic suntem «impetuosi» si ridicam nivelul de decibeli serios.
Aflu ca suntem campioni la luat decizii proaste, si la certuri, totul la nivel politic. E «politically correct» sa ne balacarim la marginea salilor pline de cadavre. In vremuri de restriste se curata graul de neghina, insa imi dau seama ca la nivelul ala cam totul e neghina.
Smantana si faina cred ca or sa devina marfa de contrabanda. Rafturile se casca goale acolo unde doar praful alb de pe colturi aminteste de campurile aurii de acasa.
Am inceput sa deschid cartile de retete cumparate cu ani lumina in urma. Mangai paginile noi, neatinse, si zambesc la gandul ca gospodinele nu au nevoie de desene colorate si imbietoare, dar categoria aceea nu ma include si pe mine.
Din ce in ce mai putin facebook si mai mult facetime. Exista distante mai scurte intre mine si oameni de cand virusul asta incearca sa ne izoleze in coliviile de sute de mii de euro care ne tin spanzurati de streang pana la adanci batranete. 
Calculez in euro mai mult decat am facut-o vreodata. Se aduna scaderile si se coloreara in rosu, verdele e pentru adunari, dar nu e cazul acum. 🙂
Gradina prietenilor din Germania s-a luminat si cultivat. Fiecare are timp de amenajari, prasit la randurile de legume si marar, incalzit gratarul de pe terasa pentru vreo halca de vita din Argentina. 
Am trimis spre vizionare pe nenea Kusturica. E pe post de balsam de pus pe rana dupa niste dezamagiri care cantaresc vreo 21 de ani de munca asidua. O sa fie bine acolo, oama aceea e o luptatoare cu suflet mare, Kusturica o s-o vindece cumva. Kusturica vindeca toate ranile! 
Omul meu fain din Anglia, cel la vreo 90 de ani cu forta cat un munte si vointa fara margini, ne-a sunat sa vada ce facem. Aude rau, uita imediat ce a intrebat, dar continua sa rada si sa glumeasca ca nimeni altul. Dementa nu i-a luat dragostea de viata, nici iubirea de aproape, nici amintirile cu noi. Nepotul lui de 30 si ceva de ani ne scrisese cu doua zile inainte ca au trebuit sa-i «strice» masina ca sa nu poata pleca prin Chorley. Ii besteleste la telefon; stie el ca baietii l-au tintuit la domiciliu, dar o sa-i prinda si-o sa-i urecheasca. Ce e ala virus? 
Ieri am «probat» visinata de acum vreo doi ani. Ma gandesc s-o dau gata singurica la o chermeza pe marginea unei farfurii cu strudel. 
Merg la facut meniul de pranz. Avem mancare, capul e inca pe umeri, frica e pentru cytomegalovirusul din corpul cel firav si incercat, din Barcelona. Da’ ma gandesc ca o sa fie bine, e doar un alt virus.

Am avut timp sa ne obisnuim si cu al patrulea pe de-a-ntregul. L-am incorporat cu anumite frecusuri si i-am impus fortat o rutina pe care incercam sa o respectam cat de bine putem. 
Dupa prima etapa acasa, stirile au devenit doar un rezumat rapid facut de mezinul casei, mezin care se trezeste primul si face raidul pe posturile cele mai «credibile». Noi, ceilalti ne-am declarat saturati de virusul asta care a intrat in vietile noastre si ni le-a rasturnat in asa fel incat a reusit sa ne aduca intr-o formula completa a unitatii familiare. Nu stim daca sa multumim intamplarii asteia, … stim insa ca nu mai suntem la fel, nu mai suntem alergati, rasfirati, haituiti si stresati, ne-am ralentizat cumva fortat, fizic si psihic.
Zilele trecute am trecut inca un an, cadou facandu-mi un chiup plin de sarmale, asta ca sa ma validez ca gospodina. 😂 Maman mi-a mesterit prajitura preferata, deci nu ma plang. Mateiu’ mi-a promis cadou un masaj pe care inca il lalaie de pe o zi pe alta, si fiica-mea adolescenta, la incercarea lui fiu-miu de a o potoli pe motiv ca e ziua mea, m-a gratulat cu un: «Si ce daca e ziua ei, ca nici noua nu ne-a facut poftele de zilele noastre de nastere, deci nu se tine!» 🤡
Dupa-amiezile si serile sunt motiv de promenada prin carti, filme, numere de telefoane, poze mai vechi si mai noi la care nu am apucat sa poposim. 
Pianul e la mare concurenta, care mai de care incercandu-ne talentele pe clape, … banui ca in curand om aduce si vioara si ne-or alerga vecinii prin padure, satui de noi.
Ieri a fost curatenie saptamanala. Ai mei copchii deja sunt la a doua «provocare», deci stiu intru-catva cum merge treaba si care e schema de lucru. Am intors casa pe dos, am «marait» la ei cat am putut cand a fost nevoie, i-am fugarit la locurile de munca cand au deraiat, insa in mare reusim sa ducem la bun sfarsit ce am inceput si cred ca spre ghinionul Mariei, s-ar putea sa aspire astia doi la locul ei de munca pe doar o doza de Fanta! 😂
Astazi am aruncat in supa de rosii un manunchi de leustean inghetat. Am ajuns la stadiul in care ma gandesc cat m-or mai tine rezervele din congelator si daca n-ar trebui sa pun cate-o faramita, sa nu cumva sa raman fara pana s-or gandi astia sa ne arunce iar afara. 
Am inceput sa am timp sa miros cearsafurile proaspat spalate si calcate. Cred ca senzatiile astea nu le-am mai incercat din copilarie, si n-au mai fost atat de pregnante in sufletul meu tot cam de pe atunci. S-au ascutit toate simturile si tot zilele astea m-am aplecat peste ele sa urmaresc cu privirea liniutele alb-aurii ale bordajului, cresterile lor pe albul intact si fin al intinderii, senzatia pe care ti-o lasa deformarile lor pe buricele degetelor. 
Intre timp s-au pierdut oameni valorosi, oameni pe care nu i-a omorat nici razboiul, nici foametea, nici vreo boala din asta cumplita, ci un parvenit de virus care din mascarici si-a pus coroana in cap si s-a tranformat in rege. Asa, prin analogie, cam la fel cu oamenii politici care conduc acum lumea. Ce ti-e si cu empatiile astea!

El olor de pescado a rebosar de la sala de al lado, donde un judío pelirrojo te recompensa con una sonrisa y un cariño; «¡Hola, eres tú quien admira las delicias!»

La sonrisa se vuelca bajo el bigote plateado, y la réplica ácida (del bote de tornasol); «¡Solo las menores de 20 años, de estatura esbelta y piel parda!»

(Y esto, después de un intercambio  de sardinas entre láminas, ambas de color azul claro)

Al lado, ruido de metal golpeado por cuchillas gruesas cortando carne de pescado, lomo de atún, escamas, limpiando marisco, …

El mostrador del bar estrecho, la silla vieja y alta sin respaldo, los codos de encima del tablero, la misma mujer fea pero sonriente delante de ti, fotos en la pared de delante con personas desconocidas, de otros tiempos.

Pan negro aliñado con aceite de oliva, pimiento rojo, sardina ahumada cortada en un juego de X y 0 y mi oído escuchando  historias sobre un sábado normal, en la ciudad fundada por el cónsul romano Quinto Cecilio Metelo Baleárico en el año de gracia 123.