Jurnal de colivie, ziua 27 dupa amenintarea coroanei

Orhidea rezista, vecinii insa nu. Ieri au pus Queen, cu Freddie Mercury ca stindard fluturand pe meterezele luptei cu virusul. Zilele se taraie in acelasi ritm in care creste firul alb de la tampla si ma trezesc intreband in mijlocul povestilor, in ce zi ma aflu. Stau diminetile atarnata pe pervaz si vorbesc cu pisicile care vin sa manance ce le lasa un batran pe terasa atunci cand isi aminteste. 
Cunostintele mele ornitologice s-au activat de vreo trei saptamani incoace, simturile s-au ascutit, si ieri, din intamplare, mi s-a rotit deasupra crestetului un Milvus Milvus. La altitudinea la care ne aflam, la poalele unor munti rotunjiti, blanzi, s-a coborat minunatie de soim in cautare de ceva prada prin padurea de pini. Niciodata pana acum au coborat pana aici pentru ca teritoriul asta era al nostru, al cotropitorilor.
Aflu recent ca prin Menorca au iesit la plaja niste vacute care s-au cam saturat de pascut, asa cum traditional obisnuiau sa faca, si s-au gandit (sau mai bine zis le-a impins instinctul) ca e timpul sa se odihneasca, ca soarele si apa cu minerale fac bine la ten si vitamina D. Drept dovada am primit si o poza demna de un catalog actualizat de vacanta in Baleare in anul de gratie 2020. Delfinii au reaparut prin golfurile si plajele care pana acum erau aglomerate si dihorii si-au recapatat strazile si cararile de prin munti. Pana la sfarsitul lunii aprilie, cel putin, viata in colivie isi continua nestingherita cursul.
Prietena care sta sa numere mortii, si viii, si batranii, si deseneaza pentru autoritati curbele epidemiei devine tot mai gri, mai trista, mai stinsa. Mi-e frica s-o si intreb cat s-a dilatat timpul ei in colivie. In capul ei e doar o matrice a virusului si algoritmi de reproducere, contaminare, etc.
Boris a fost pe la terapie intensiva zilele astea; semn ca pasarea s-a sufocat croncanind prostii, si lipseste ca fratele lui drag de peste ocean sa-l intrebe cum a trait experienta de a fi un numar intre victimele neputincioase ale coroanei. 
Bancile impart bani fara dobanda pestilor mari, cei mici ramanand ca intotdeauna niste muritori de foame cu asigurare pe viata platita la zi. Europa imparte bani cu amandoua mainile dintr-un buzunar stiut doar de ea, pe piete cu risc anticipat. Balul sa inceapa, ca muzica deja se aude si printre dansatori nu suntem noi, ci doar cei de la varful lantului trofic, ai de manuie lingourile si misca valorile la bursa. 
Selectie naturala – ma gandesc, da’ mie mi-a ramas in minte Freddie Mercury cu “Show must go on”.
“My soul is painted like the wings of butterflies,
Fairy-tales of yesterday will grow and never die,
I can fly, my friends.”……. 

Jurnal de colivie, ziua 21 dupa amenintarea coroanei

Ploua in insula din mijlocul marii. Stau cu nasul in geam si sunt tinta unui lunetist satul de reguli si teme on line.
Diminetile incep cu o doza de vitamina B si stirile in format zip. intre intins fata de masa si gandit meniul. E zarva mare, ca si eu, si al mic suntem “impetuosi” si ridicam nivelul de decibeli serios.
Aflu ca suntem campioni la luat decizii proaste, si la certuri, totul la nivel politic. E “politically correct” sa ne balacarim la marginea salilor pline de cadavre. In vremuri de restriste se curata graul de neghina, insa imi dau seama ca la nivelul ala cam totul e neghina.
Smantana si faina cred ca or sa devina marfa de contrabanda. Rafturile se casca goale acolo unde doar praful alb de pe colturi aminteste de campurile aurii de acasa.
Am inceput sa deschid cartile de retete cumparate cu ani lumina in urma. Mangai paginile noi, neatinse, si zambesc la gandul ca gospodinele nu au nevoie de desene colorate si imbietoare, dar categoria aceea nu ma include si pe mine.
Din ce in ce mai putin facebook si mai mult facetime. Exista distante mai scurte intre mine si oameni de cand virusul asta incearca sa ne izoleze in coliviile de sute de mii de euro care ne tin spanzurati de streang pana la adanci batranete. 
Calculez in euro mai mult decat am facut-o vreodata. Se aduna scaderile si se coloreara in rosu, verdele e pentru adunari, dar nu e cazul acum. 🙂
Gradina prietenilor din Germania s-a luminat si cultivat. Fiecare are timp de amenajari, prasit la randurile de legume si marar, incalzit gratarul de pe terasa pentru vreo halca de vita din Argentina. 
Am trimis spre vizionare pe nenea Kusturica. E pe post de balsam de pus pe rana dupa niste dezamagiri care cantaresc vreo 21 de ani de munca asidua. O sa fie bine acolo, oama aceea e o luptatoare cu suflet mare, Kusturica o s-o vindece cumva. Kusturica vindeca toate ranile! 
Omul meu fain din Anglia, cel la vreo 90 de ani cu forta cat un munte si vointa fara margini, ne-a sunat sa vada ce facem. Aude rau, uita imediat ce a intrebat, dar continua sa rada si sa glumeasca ca nimeni altul. Dementa nu i-a luat dragostea de viata, nici iubirea de aproape, nici amintirile cu noi. Nepotul lui de 30 si ceva de ani ne scrisese cu doua zile inainte ca au trebuit sa-i “strice” masina ca sa nu poata pleca prin Chorley. Ii besteleste la telefon; stie el ca baietii l-au tintuit la domiciliu, dar o sa-i prinda si-o sa-i urecheasca. Ce e ala virus? 
Ieri am “probat” visinata de acum vreo doi ani. Ma gandesc s-o dau gata singurica la o chermeza pe marginea unei farfurii cu strudel. 
Merg la facut meniul de pranz. Avem mancare, capul e inca pe umeri, frica e pentru cytomegalovirusul din corpul cel firav si incercat, din Barcelona. Da’ ma gandesc ca o sa fie bine, e doar un alt virus.

Jurnal de colivie, ziua 13 dupa amenintarea coroanei

Am avut timp sa ne obisnuim si cu al patrulea pe de-a-ntregul. L-am incorporat cu anumite frecusuri si i-am impus fortat o rutina pe care incercam sa o respectam cat de bine putem. 
Dupa prima etapa acasa, stirile au devenit doar un rezumat rapid facut de mezinul casei, mezin care se trezeste primul si face raidul pe posturile cele mai “credibile”. Noi, ceilalti ne-am declarat saturati de virusul asta care a intrat in vietile noastre si ni le-a rasturnat in asa fel incat a reusit sa ne aduca intr-o formula completa a unitatii familiare. Nu stim daca sa multumim intamplarii asteia, … stim insa ca nu mai suntem la fel, nu mai suntem alergati, rasfirati, haituiti si stresati, ne-am ralentizat cumva fortat, fizic si psihic.
Zilele trecute am trecut inca un an, cadou facandu-mi un chiup plin de sarmale, asta ca sa ma validez ca gospodina. 😂 Maman mi-a mesterit prajitura preferata, deci nu ma plang. Mateiu’ mi-a promis cadou un masaj pe care inca il lalaie de pe o zi pe alta, si fiica-mea adolescenta, la incercarea lui fiu-miu de a o potoli pe motiv ca e ziua mea, m-a gratulat cu un: “Si ce daca e ziua ei, ca nici noua nu ne-a facut poftele de zilele noastre de nastere, deci nu se tine!” 🤡
Dupa-amiezile si serile sunt motiv de promenada prin carti, filme, numere de telefoane, poze mai vechi si mai noi la care nu am apucat sa poposim. 
Pianul e la mare concurenta, care mai de care incercandu-ne talentele pe clape, … banui ca in curand om aduce si vioara si ne-or alerga vecinii prin padure, satui de noi.
Ieri a fost curatenie saptamanala. Ai mei copchii deja sunt la a doua “provocare”, deci stiu intru-catva cum merge treaba si care e schema de lucru. Am intors casa pe dos, am “marait” la ei cat am putut cand a fost nevoie, i-am fugarit la locurile de munca cand au deraiat, insa in mare reusim sa ducem la bun sfarsit ce am inceput si cred ca spre ghinionul Mariei, s-ar putea sa aspire astia doi la locul ei de munca pe doar o doza de Fanta! 😂
Astazi am aruncat in supa de rosii un manunchi de leustean inghetat. Am ajuns la stadiul in care ma gandesc cat m-or mai tine rezervele din congelator si daca n-ar trebui sa pun cate-o faramita, sa nu cumva sa raman fara pana s-or gandi astia sa ne arunce iar afara. 
Am inceput sa am timp sa miros cearsafurile proaspat spalate si calcate. Cred ca senzatiile astea nu le-am mai incercat din copilarie, si n-au mai fost atat de pregnante in sufletul meu tot cam de pe atunci. S-au ascutit toate simturile si tot zilele astea m-am aplecat peste ele sa urmaresc cu privirea liniutele alb-aurii ale bordajului, cresterile lor pe albul intact si fin al intinderii, senzatia pe care ti-o lasa deformarile lor pe buricele degetelor. 
Intre timp s-au pierdut oameni valorosi, oameni pe care nu i-a omorat nici razboiul, nici foametea, nici vreo boala din asta cumplita, ci un parvenit de virus care din mascarici si-a pus coroana in cap si s-a tranformat in rege. Asa, prin analogie, cam la fel cu oamenii politici care conduc acum lumea. Ce ti-e si cu empatiile astea!

Jurnal de colivie -ziua 7 dupa amenintarea coroanei

Putem da inapoi timpul si putem spune ca a existat civilizatie inainte de Cristos si dupa el, dar timpul a luat-o de la 0 cand a aparut nenea la al carui tata si mama ne rugam pe rand ortodocsii si catolicii. Probabil ca in cazul asta, fizic nu se va relua numerotarea, dar pentru fiecare dintre cei care a constientizat pericolul, amploarea si implicatiile acestuia, va fi un fel de nou inceput.
Suntem in spatele geamurilor de acum ceva timp, privim curiosi cum trec zilele fara noi, evitam pe cat putem stirile. Mateut si Anic fosnesc printre picioarele mele primele 4 zile si mai apoi printre picioarele noastre pentru ca ne-am repliat fortat si suntem cu totii acasa. 
Diminetile sunt cooperative – punem masa pe rand, punem muzica la Alexa tot pe rand (gusturile nu se discuta), mancam sporovaind prostioare, ne tachiman constienti ca suntem impreuna pentru o bucata lunga de timp si o sa trebuiasca si incercam sa ne rotunjim colturile impreuna.
Cand ma prind pe ganduri, astia doi ai mei, se furiseaza spre desenat si filme, ma santajeaza cu “vacanta” fortata si pe cand ma trezesc si eu din gandurile care-mi deraiaza aparatul digestiv ii disciplinez intre teme, citit, facut curatenie, calcat cearsafurile. 🙂 Am prieteni care ma ameninta cu protectia copilului!!!
O ora pe zi ne bantuim in fata Just Dance-ului. Rad aiuritii astia de mine. La varsta pe care o am ma misc haotic, in afara ritmului pentru cel putin zece minunte inainte de a intra cumva pe linie dreapta. Tin minte ca pe vremea noastra erau casetele video cu gimnastica aerobica la moda. Astazi dansam pe orice fel de muzica cu o marioneta pe ecran si cu o telecomanda care inregistreaza miscarile si acuratetea dansului. Rad ca un copil mic in sufletul meu si cand ma trezesc la realitate imi spun ca am luat-o razna. Al meu se incapataneaza cu yoga pe care eu am parasit-o acum ceva timp si la care imi e greu sa ma intorc pentru ca mintea mea e inca pe aratura. 
Sunt zile in care reusesc sa vorbesc cu dragi cu care nu am reusit de luni bune de zile sa ne auzim. Aud ipoteze noi, tratamente miraculoase, vad imagini impactante, incerc sa ma mentin intr-o precara stare de decenta mentala, dar ma agat cu disperare de bunul simt, de echilibru in gandire, de liberul meu arbitru, cel care nu ma lasa sa ma arunc in neant.
Intre mine si cei 11 si 14 ani se aseaza dupa-amiezile o palma de canapea pe care o impartim cu cartile fiecaruia. “Premonitii” la 14 ani, “Pijamaua in dungi” la 11 ani si “Lawrence si arabii” in mainile mele. 
Serile sunt popcorn, impartiri de spatiu si ecrane intre HBO, Prime, si Youtube. Ne culcam incercand sa nu inlocuim ziua cu noaptea si sa nu ne gandim ca starea de fapt e una foarte incerta. Nu vreau sa visez pentru ca trezirea poate fi traumatizanta si nu vreau sa cad din nou pe ganduri pentru ca imi provoc insomnii.
Ascult “At last” cu Etta James si-mi dau seama ca inca avem muzica si nu-i totul pierdut. Hai sa ne auzim sanatosi din coliviile noastre, de moment. Ca o veni si ziua liberarii si poate nu ne-om zdrobi de albastrul ala infinit!

Dragoste cu gust de mar bun

30 iunie 2017

Matei ieri: 
– Mami, de ce tot ce-mi dai tu de la tine, e mai bun decat ce am eu, chiar daca e acelasi lucru?
– Ce vrei sa spui, Matei?
– Pai de ce atunci cand tu rupi o bucata din marul tau si mi-o dai, acea bucata e mai buna decat marul meu?
– Pentru ca ce simti tu Matei, nu e gustul marului, e gustul dragostei pe care-o simti tu fata de mine!
– Atunci tu vrei sa spui ca gustul dragostei mele pentru tine are gust de mar bun?

66 – mi regalo, un recuerdo

13418766_10153577889616892_6311414920615144892_n

El olor de pescado a rebosar de la sala de al lado, donde un judío pelirrojo te recompensa con una sonrisa y un cariño; “¡Hola, eres tú quien admira las delicias!”

La sonrisa se vuelca bajo el bigote plateado, y la réplica ácida (del bote de tornasol); “¡Solo las menores de 20 años, de estatura esbelta y piel parda!”

(Y esto, después de un intercambio  de sardinas entre láminas, ambas de color azul claro)

Al lado, ruido de metal golpeado por cuchillas gruesas cortando carne de pescado, lomo de atún, escamas, limpiando marisco, …

El mostrador del bar estrecho, la silla vieja y alta sin respaldo, los codos de encima del tablero, la misma mujer fea pero sonriente delante de ti, fotos en la pared de delante con personas desconocidas, de otros tiempos.

Pan negro aliñado con aceite de oliva, pimiento rojo, sardina ahumada cortada en un juego de X y 0 y mi oído escuchando  historias sobre un sábado normal, en la ciudad fundada por el cónsul romano Quinto Cecilio Metelo Baleárico en el año de gracia 123.

13406816_10153577893491892_6425519444112862045_n

Sa-ti spun…

Sunt cateva zile, probabil luni de cand iti vorbesc fara sa scriu, te aman pentru ca amintirile imi gatuie vorbele, imi ard buricele degetelor care incearca sa tasteze cuvinte. Cele mai bune mi-e frica sa le scot pentru ca mi se pare necuviincios sa ma bucur. Pe de alta parte cele rele suna ca o nota dezacordata dintr-un pian, suna ca dintr-o alta viata, cu contururi echivoce.

Imi arunc privirea spre cer, acolo unde desenez rand pe rand cate-un cocor, sa-i adun la lista celor 1000 care ma asteapta sa-i termin, sa-i trimit zeilor, sa-mi indeplineasca dorinta. Zilele trecute, … nu le mai stiu sirul, … intr-un deja vú am zarit cocori. Nu-i desenasem eu cu privirea, erau reali, pusi parca acolo in calea mea, aruncati in drumul meu, sa-i culeg, pentru zei!

Catare, nebune de legat, copchii fugiti de-acasa sau, sub masca, mame stricte pentru copiii nostri.  Care atitudine sa adopt din cele care ne caracterizeaza atat de bine?

Asa cum stii, ma urcasem pe scara sa vad inaltul. In ultimul timp am nevoie sa respir sus, sa ma inalt deasupra lucrurilor si sa trag aer in piept, adanc. E-o nevoie imperioasa pe care reusesc s-o satisfac doar sus, spre cer. Se  vede ca jos ma sufoca totul.

S-au pravalit toate peste mine ca si cum ar fi scapat dintr-un raft dezordonat; mi-au cazut in cap si-n suflet bufnind si spargandu-mi linistea. Tu stii ca eu am o problema cu mine si linistea interioara. … Pai e gri, si rasuna acum mizeria si raul. Si am zile cand reusesc sa pun zgomot bun peste cel rau si sa-l fac sa taca macar si pentru un moment, sa-l anulez. Pun radioul tare, sa acopere vacarmul dinlauntru, si-mi rasuna “Where the streets has no name…”, cu “zdranganitul” acela superb de chitara de la inceput; … da-i mai bine decat urlet!

Si-i ridicol cateodata, da’ ma-ntreb unde e el, si de ce s-a dus, pentru ca n-are sens. Nefiinta e crunta in lipsa ei de sens, asa cum de fapt si fiinta poate fi. Si ma-ntreb cum de eu sunt, si daca el a fost cu adevarat. Si ma caut in mine de tot ce mi-a lasat si de tot ce sunt de la el, si-atunci imi dau seama ca n-o sa-l mai vad. Stii tu … stupid, absurd sentiment gandindu-ne la toate circumstantele. Imi scrasnesc temeliile …

Si nu stiu de ce-ti spun toate astea, si de fapt nu-ti spun nimic din ce-as fi vrut sa stii, pentru ca inca ceva ma impiedica sa-ti scriu “alte alea….”.

Cineva-mi spunea zilele trecute ca imi e recunoscator pentru sprijin, si m-a surprins pentru ca eu nu-s capabila sa ma sprijin pe mine, … si-apoi ce sprijin pot fi eu asa, in trei puncte cardinale? Cand nordul a disparut pe undeva sau poate n-a existat niciodata?

Ma-ndoiesc de tot!

Un copac? – ai sa ma-ntrebi. Si-am sa-ti raspund; cred ca da! O sa m-ascund in spatele cuvintelor si-o sa masor timpul din cercurile lui, si-o sa merg inapoi cu degetele pe ele, si-o sa caut raspunsuri acolo unde vremea nu m-a lasat sa cresc pe-ndelete. O sa zambesti sagalnic si-o sa repeti cuvantul romantic, si-o sa-ti amintesc ca-i desuet, perimat pentru vremurile astea! Ca-i doar drag de frumos, …. de liniste!

Si-o sa-ti scriu niste versuri care mi-au rupt corzile sufletului, facute colivie aurita in jurul meu…. si-o sa intelegi!

“Am vrut
sa fii o femeie si erai pasare
am vrut sa fii apa si erai pasare
cuvânt am vrut sa fii si erai zare istovita
de pasari.” – Aurel Dumitrascu

 

Cancer

Zare, si orizontul se inchide intr-un unghi ascutit, intr-un punct de unde stii ca vine viata sau moartea, ca un tren de mare viteza urland pe sinele de metal.

Ai facut un troc la care nu stii daca castigi sau pierzi, dar e ultima sansa ca el sa traiasca. Nu te poti pune tu pe sine, trebuie sa il pui pe el – copilul tau. Lumea-ntreaga e dincolo, tu si cu el sunteti intr-un film horror din care vrei sa iesiti. Pare ca v-a absorbit panza ecranului si v-a facut prizonierii unui scenariu cumplit. Trebuie sa joci, stii ca n-ai alegere! Il minti ca o sa fie bine, ca e doar pentru binele lui, ca esti langa el si n-o sa-l doara. Si te crede!  … Si tu zbieri in tine si te biciuiesti pentru ca l-ai mintit, si nu stii cat si daca o sa-l mai vezi.

Il asezi cu buna stiinta intre sinele de metal si astepti cu ochii mari si sufletul indoit de durere sa-l izbeasca. Sa-l spulbere in mii de bucati, sperand ca dupa impact incet-incet se va construi la loc bine, asa cum ar trebui sa fi fost de la inceput, asa ca ceilalti copii sanatosi. Stii ca in loc de viata s-ar putea sa vina moartea. Stii, dar trebuie sa il pui acolo, trebuie sa-l vezi distrus, trebuie; …. plangi, urli, te descarnezi de durere inainte si odata cu el, dar trebuie …. sa fie bine!

Si vine, si-l izbeste, … si-l vezi descompunandu-se in mii de bucati, de fiecare data mai ascutite, mai dureroase, fiecare dintre ele infigandu-se in carnea sufletului tau, lasand cicatrici adanci, rastingnindu-l la fiecare infigere.

Si astepti, si te rogi sa se aseze la loc, sa se recompuna, sa se faca iar copilul tau. Si te descompui si tu in durere crunta, si neputincioasa, si te pustiesti, si-l ai langa tine si nu poti face nimic, decat sa fii langa el.  Si se face intuneric de nepatruns inaluntru, si vuiesti cu ecou a jale, si cauti un fir de lumina, orbecaind printre meandre de infern.

Si astepti, si speri!

Cancer, … any other name…

images

 

miriste-2Urzeala – o miriste fumeganda.

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Rotund, miercuri – ziua in care ar trebui sa vina vestile – bune sau cumplite; mi-e frica sa-i spun ca-i prima data cand apuc o cireasa de luciul rosu al pielii, cand o pipai ca in ficare primavara, ca in fecare mai, cand bucuria mea e plina, si intreaga, si lucioasa, si vie si m-am gandit la Ea!

C-o s-o bucure, c-o sa-i fie alinare si o sa fie primavara si-nlauntru, acolo unde de prin Februarie bate crivatul durerii, unde e frig si inghet de prea mult timp. Sunt egoísta, dar anul asta m-am gandit la ea. Bucuria mea cea mai mare din ciresul salbatic, in spatele blocului copilariei mele o imparteam cu ochii, mainile, gura si sufletul meu, cu aerul de deasupra capului meu, dintre frunzele verzi cu strop de rosu pe petiol – o desfatare a lui Dumnezeu (asa credeam eu pe atunci). Anul asta, cel mai de pret dar de suflet facut de fiecare primavara din cele 45 petrecute pe aici, era pentru Ea. Mi-era frica sa-i spun de bucurie, sa impart un zambet atat de mare cu o frica si-o asteptare atat de adanci si atat de negre. Si  tac, si astep sa-mi spuna ea, incet, cum a fost, cum o sa fim in cateva zile pana la urmatoarea incrancenare, pana la urmatorul abis si poate lumina calda, si buna, de liniste si pace. Si mi-a oferit un zambet, si-o veste buna si rotunda, si intreaga, si lucioasa, si vie, ca cireasa ascunsa la spate, in pumnul drept, sub tricoul rupt si murdar atarnat pe mine la varsta la care Matei, astazi, imi spune c-o sa ma iubeasca chiar daca sunt cea mai rea mama din lume.

….

L-as rastigni, si el nu stie! Pentru cate cuie a batut viata in palmele si picioarele ei, pentru cati spini i-au agatat pe fruntea acoperita de parul carunt, pentru cata durere a suflat in corpul cel mic chinuit de boala – sufletul ei, singurul motiv pentru a trai – singurul!

L-as rastigni, sau poate doar l-as lasa sa se uite la ele cu ochii larg deschisi, sa-i incurce calculele, sa-i rupa regulile, sa-i reduca optiunile, planurile, alternativele la nimic, sau mai mult – la durere crunta! L-as rastigni pentru cate cuie a batut timpul asta, cuvintele astea in sufletul meu.

….

Am pus nume astazi durerilor. Inainte le puneam drum de lumina calda, de bine, pastrat si ingrijit pentru vindecat ranile, de oblojit mai tarziu.

Astazi le-am pus nume! Pentru toti cei care se roaga tacut cu multa credinta, pentru durerile celor carora pentru ei sunt martiri, alea pe care nici unul dintre noi credem ca suntem capabili sa le suportam. Nume puse de secole intregi oamenilor lumina si oamenilor exemplu, pentru ca sa avem noi felinar pe drumul intunericului, atunci cand orbecaim ca bezmeticii in neantul durerii. Am pus nume durerii de astazi, cea adunata de acum 85 de zile secunda de secunda, sapata in fiecare celula a corpului nostru.

….

Urzeala – o miriste fumeganda!

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.