Pomenire

Si-mi amintesc cum iti intindeam capete, motive de impacare atunci cand ma suparam pe tine, cum taceai si ramanea al nostru tot secretul, si totusi pàna la urma faceai cum vroiai tu si eu faceam cum vroiam eu. Cum cautam punti unul spre celalalt si le gaseam doar in visele de peste noapte, niciodata ziua, la lumina.

Cum slefuiai lemnul de fiecare data cand iti mai inventai ceva, cum il faceai sa scoata vinisoarele cele mai ascunse, formele cele mai nebanuite, mirosul de rasina, … cum mi-am dorit intodeauna s-o faci, macar o data cu pielea mainii mele. Se vede ca un copac deschidea in tine portite nebainuite, vorbea o limba familiara tie, atingea corzi sensibile in sufletul tau.

Te lasam sa ma imbraci in haina alba a linistii atunci cand atingeai aparatul foto (invarteai cu grija rotita aceea a obiectivului, spuneai incet ca si cum ii sopteai  – “focalizez”), si ramaneam nemiscata in admiratie, ca sa nu cumva,  sa ma dezbrac de armura aceea care-mi permitea sa-ti tin piept privirii atunci cand ma surprindeai.

Cum stateam impreuna la lumina rosie a filtrului din cámara, ore intregi, cautand pe hartia fotografica cliseele din vacante, editand carti postale pentru sarbatori, platindu-mi ora de vizionare amestecand in continuu revelatorul  pana imi dadeai voie sa-mi odihnesc degetele.

Cum mi-ai asezat cuminte  mai intai pe retina, si mai apoi in suflet paginile cartilor pe care le citeai, cum ti-am invidiat multumirea de pe chip atunci cand te cufundai in secretele dinlauntrul lor, si cum te-am imitat pentru ca s-a infipt brutal, in porii mei, curiozitatea.

Cum mi-ai pus in urechi muzica …. Te pierdeai in alt univers, alta galaxie atunci cand o ascultai sau dansai. Erai altcineva, … fara varsta, … fara chip, … doar emotie. Ai desenat atunci, inlauntrul meu, broderii de lumina!

Cum, atunci cand iti placea ceva, gaseai tonul explicatiilor, linistea dinlauntrul tau gasea albie spre inafara. Si ma intrebam unde si cine e omul care povesteste, de ce se ascunde atat de bine la lumina zilei, de ce nu gaseste echilibrul?

Zilele trecute te-am urcat cu mine-n copac. Un mar mic si indesat, cu fructele atarnandu-i greu pe crengile scurte si dese. Imi spusese sora-mea ca le vanai in gradina de acasa de cand apareau pana incepeau sa se parguie frumos sub soarele verii. Le mancai pe-ndelete in mijlocul coroanei, cu lumina deasupra si zambet de multumire sub ridurile fetei. Am stat cu tine acolo si am stiut ca ti-e bine, si mi-a fost mangaiere calda din trecut.

Sa stii ca maman te duce la biserica  prin toate pomelnicile, acolo, la marginea padurii unde vantul matura tot vara si iarna in continuu, de parca ar alerga o herghelie de cai si de unde peste coama dealului, in vale, de dupa un lan de porumb decoleaza avioanele cand si cand. “Dumnezeu m-a ajutat si de data asta s-o fac!” – spus cu atat multumire si resemnare trece prin gandurile ei dupa fiecare plimbare la tine.

Azi pot, zambesc! Ma gandesc sa ma duc pe plaja, asa la orele inserarii,  sa las copiii sa alerge la malul marii si sa scormoneasca in nisip, si sa retraiesc linistea pe care-o aveam atunci cand mergeam impreauna la tarm. Vremea cand inca faceai prezenta la “bosoleli” cu noi, cand nu-ti pierdusei  definitiv copilaría, si-ti asezai corpul subtire si fibros sub rochia portocalie cu buline albe a mamei in incercarea unei amintiri haioase.

 

O sa te ascund in pumnul strans  si-o sa ridicam lampioane in podul palmei  fara durere, si fara revolta.

Astazi descos desuu-rile cusute in piele de-atata timp, ascunse sub rochii si fuste colorate, si le las sa cada in liniste de pe corpul meu. Astazi fac pomenire de lumina si intuneric in mine!

pexels-photo-189349

#faraEl

 

Indes durerea cu degetul mare
in sticla cu gatul lung.
Ii pun dop, si-o las
sa pluteasca ravas prin mine
ca printr-o eternitate.
Poate maine n-o gasesc!

Cinic vorbind?
Toate elucubratiile mele
(asa cum ii placea sa spuna),
rataciri hormonale,
cutiuta cu estradiol de la capatul zilelor.


#faraEl

Sa-ti spun…

Sunt cateva zile, probabil luni de cand iti vorbesc fara sa scriu, te aman pentru ca amintirile imi gatuie vorbele, imi ard buricele degetelor care incearca sa tasteze cuvinte. Cele mai bune mi-e frica sa le scot pentru ca mi se pare necuviincios sa ma bucur. Pe de alta parte cele rele suna ca o nota dezacordata dintr-un pian, suna ca dintr-o alta viata, cu contururi echivoce.

Imi arunc privirea spre cer, acolo unde desenez rand pe rand cate-un cocor, sa-i adun la lista celor 1000 care ma asteapta sa-i termin, sa-i trimit zeilor, sa-mi indeplineasca dorinta. Zilele trecute, … nu le mai stiu sirul, … intr-un deja vú am zarit cocori. Nu-i desenasem eu cu privirea, erau reali, pusi parca acolo in calea mea, aruncati in drumul meu, sa-i culeg, pentru zei!

Catare, nebune de legat, copchii fugiti de-acasa sau, sub masca, mame stricte pentru copiii nostri.  Care atitudine sa adopt din cele care ne caracterizeaza atat de bine?

Asa cum stii, ma urcasem pe scara sa vad inaltul. In ultimul timp am nevoie sa respir sus, sa ma inalt deasupra lucrurilor si sa trag aer in piept, adanc. E-o nevoie imperioasa pe care reusesc s-o satisfac doar sus, spre cer. Se  vede ca jos ma sufoca totul.

S-au pravalit toate peste mine ca si cum ar fi scapat dintr-un raft dezordonat; mi-au cazut in cap si-n suflet bufnind si spargandu-mi linistea. Tu stii ca eu am o problema cu mine si linistea interioara. … Pai e gri, si rasuna acum mizeria si raul. Si am zile cand reusesc sa pun zgomot bun peste cel rau si sa-l fac sa taca macar si pentru un moment, sa-l anulez. Pun radioul tare, sa acopere vacarmul dinlauntru, si-mi rasuna “Where the streets has no name…”, cu “zdranganitul” acela superb de chitara de la inceput; … da-i mai bine decat urlet!

Si-i ridicol cateodata, da’ ma-ntreb unde e el, si de ce s-a dus, pentru ca n-are sens. Nefiinta e crunta in lipsa ei de sens, asa cum de fapt si fiinta poate fi. Si ma-ntreb cum de eu sunt, si daca el a fost cu adevarat. Si ma caut in mine de tot ce mi-a lasat si de tot ce sunt de la el, si-atunci imi dau seama ca n-o sa-l mai vad. Stii tu … stupid, absurd sentiment gandindu-ne la toate circumstantele. Imi scrasnesc temeliile …

Si nu stiu de ce-ti spun toate astea, si de fapt nu-ti spun nimic din ce-as fi vrut sa stii, pentru ca inca ceva ma impiedica sa-ti scriu “alte alea….”.

Cineva-mi spunea zilele trecute ca imi e recunoscator pentru sprijin, si m-a surprins pentru ca eu nu-s capabila sa ma sprijin pe mine, … si-apoi ce sprijin pot fi eu asa, in trei puncte cardinale? Cand nordul a disparut pe undeva sau poate n-a existat niciodata?

Ma-ndoiesc de tot!

Un copac? – ai sa ma-ntrebi. Si-am sa-ti raspund; cred ca da! O sa m-ascund in spatele cuvintelor si-o sa masor timpul din cercurile lui, si-o sa merg inapoi cu degetele pe ele, si-o sa caut raspunsuri acolo unde vremea nu m-a lasat sa cresc pe-ndelete. O sa zambesti sagalnic si-o sa repeti cuvantul romantic, si-o sa-ti amintesc ca-i desuet, perimat pentru vremurile astea! Ca-i doar drag de frumos, …. de liniste!

Si-o sa-ti scriu niste versuri care mi-au rupt corzile sufletului, facute colivie aurita in jurul meu…. si-o sa intelegi!

“Am vrut
sa fii o femeie si erai pasare
am vrut sa fii apa si erai pasare
cuvânt am vrut sa fii si erai zare istovita
de pasari.” – Aurel Dumitrascu

 

Cancer

Zare, si orizontul se inchide intr-un unghi ascutit, intr-un punct de unde stii ca vine viata sau moartea, ca un tren de mare viteza urland pe sinele de metal.

Ai facut un troc la care nu stii daca castigi sau pierzi, dar e ultima sansa ca el sa traiasca. Nu te poti pune tu pe sine, trebuie sa il pui pe el – copilul tau. Lumea-ntreaga e dincolo, tu si cu el sunteti intr-un film horror din care vrei sa iesiti. Pare ca v-a absorbit panza ecranului si v-a facut prizonierii unui scenariu cumplit. Trebuie sa joci, stii ca n-ai alegere! Il minti ca o sa fie bine, ca e doar pentru binele lui, ca esti langa el si n-o sa-l doara. Si te crede!  … Si tu zbieri in tine si te biciuiesti pentru ca l-ai mintit, si nu stii cat si daca o sa-l mai vezi.

Il asezi cu buna stiinta intre sinele de metal si astepti cu ochii mari si sufletul indoit de durere sa-l izbeasca. Sa-l spulbere in mii de bucati, sperand ca dupa impact incet-incet se va construi la loc bine, asa cum ar trebui sa fi fost de la inceput, asa ca ceilalti copii sanatosi. Stii ca in loc de viata s-ar putea sa vina moartea. Stii, dar trebuie sa il pui acolo, trebuie sa-l vezi distrus, trebuie; …. plangi, urli, te descarnezi de durere inainte si odata cu el, dar trebuie …. sa fie bine!

Si vine, si-l izbeste, … si-l vezi descompunandu-se in mii de bucati, de fiecare data mai ascutite, mai dureroase, fiecare dintre ele infigandu-se in carnea sufletului tau, lasand cicatrici adanci, rastingnindu-l la fiecare infigere.

Si astepti, si te rogi sa se aseze la loc, sa se recompuna, sa se faca iar copilul tau. Si te descompui si tu in durere crunta, si neputincioasa, si te pustiesti, si-l ai langa tine si nu poti face nimic, decat sa fii langa el.  Si se face intuneric de nepatruns inaluntru, si vuiesti cu ecou a jale, si cauti un fir de lumina, orbecaind printre meandre de infern.

Si astepti, si speri!

Cancer, … any other name…

images

 

miriste-2Urzeala – o miriste fumeganda.

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Rotund, miercuri – ziua in care ar trebui sa vina vestile – bune sau cumplite; mi-e frica sa-i spun ca-i prima data cand apuc o cireasa de luciul rosu al pielii, cand o pipai ca in ficare primavara, ca in fecare mai, cand bucuria mea e plina, si intreaga, si lucioasa, si vie si m-am gandit la Ea!

C-o s-o bucure, c-o sa-i fie alinare si o sa fie primavara si-nlauntru, acolo unde de prin Februarie bate crivatul durerii, unde e frig si inghet de prea mult timp. Sunt egoísta, dar anul asta m-am gandit la ea. Bucuria mea cea mai mare din ciresul salbatic, in spatele blocului copilariei mele o imparteam cu ochii, mainile, gura si sufletul meu, cu aerul de deasupra capului meu, dintre frunzele verzi cu strop de rosu pe petiol – o desfatare a lui Dumnezeu (asa credeam eu pe atunci). Anul asta, cel mai de pret dar de suflet facut de fiecare primavara din cele 45 petrecute pe aici, era pentru Ea. Mi-era frica sa-i spun de bucurie, sa impart un zambet atat de mare cu o frica si-o asteptare atat de adanci si atat de negre. Si  tac, si astep sa-mi spuna ea, incet, cum a fost, cum o sa fim in cateva zile pana la urmatoarea incrancenare, pana la urmatorul abis si poate lumina calda, si buna, de liniste si pace. Si mi-a oferit un zambet, si-o veste buna si rotunda, si intreaga, si lucioasa, si vie, ca cireasa ascunsa la spate, in pumnul drept, sub tricoul rupt si murdar atarnat pe mine la varsta la care Matei, astazi, imi spune c-o sa ma iubeasca chiar daca sunt cea mai rea mama din lume.

….

L-as rastigni, si el nu stie! Pentru cate cuie a batut viata in palmele si picioarele ei, pentru cati spini i-au agatat pe fruntea acoperita de parul carunt, pentru cata durere a suflat in corpul cel mic chinuit de boala – sufletul ei, singurul motiv pentru a trai – singurul!

L-as rastigni, sau poate doar l-as lasa sa se uite la ele cu ochii larg deschisi, sa-i incurce calculele, sa-i rupa regulile, sa-i reduca optiunile, planurile, alternativele la nimic, sau mai mult – la durere crunta! L-as rastigni pentru cate cuie a batut timpul asta, cuvintele astea in sufletul meu.

….

Am pus nume astazi durerilor. Inainte le puneam drum de lumina calda, de bine, pastrat si ingrijit pentru vindecat ranile, de oblojit mai tarziu.

Astazi le-am pus nume! Pentru toti cei care se roaga tacut cu multa credinta, pentru durerile celor carora pentru ei sunt martiri, alea pe care nici unul dintre noi credem ca suntem capabili sa le suportam. Nume puse de secole intregi oamenilor lumina si oamenilor exemplu, pentru ca sa avem noi felinar pe drumul intunericului, atunci cand orbecaim ca bezmeticii in neantul durerii. Am pus nume durerii de astazi, cea adunata de acum 85 de zile secunda de secunda, sapata in fiecare celula a corpului nostru.

….

Urzeala – o miriste fumeganda!

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Bunicul

Asta noapte m-a cautat.

Nimic din el, pana acum n- a vrut s-o faca; poate doar amintirile mele cu el, dar erau ale mele, pastrate curat acolo unde mi se implintasera obstinat.
Lemnul vechi, uscat, gri, cu crapaturile accentuate profund in memoria mea, ivarul portii pecetluit de-un fir de ata rosie, ca si cand mi-ar fi atras atentia ca dincolo de ea sta ferecat ceva mai presus de tot ce vazusem eu pana atunci. Si brusc printre crapaturi, taind intunericul ca o lama, izbucni violent lumina peste tot, strabatand orice locusor lasat de uscaciune, cautand parca spatiu de preaplinul dinlauntru. Si doar biserica cea mica de lemn, cu usa strasnic pecetluita de ivarul legat cu fir rosu tinea toata energía aceea stransa la un loc, indesata intr-un spatiu mic.
Si-atunci, privind-o pulsand inlauntru m-am gandit la el. Ca s-a construit ca o catedrala, cu ziduri inalte, cu bolte arcuite, cu crucea stand sus pe varful clopotnitei cu ceas, ca un semn ca acolo-i credinta.
Si-apoi il stiam drept, si trainic si bun de pus drept pavaza atunci cand schiopatam, si mandru si darz, si locul meu de intoarcere cand imi trebuia sa aprind lumina, sa-mi amintesc de unde-mi nutresc focul lumanarilor pentru viii si pentru mortii din bataliile mele.
Si mustata rosie, spatele drept, zambetul furisat printre cutele fetei, ochii patrunzatori, si vocea-i puternica inlemnindu-te chiar si atunci cand vorbea normal. Cand se intorcea la lupte, doar atunci, povestindu-si cosmarurile de soldat, atunci parea ratacit si intunecat de povara.
Si-atunci am stiut ca biserica cea mica cu ivarul portii legat cu fir rosu era ea, inchinata in umbra lui, cu lumina stransa in pieptul mic, cuibarita grijuliu, ca sa-l nutreasca acolo unde boltile catedralei ascundeau umbra. Biserica mica de lemn era temelia pe care construisera inceputul si rostul tuturor.
A murit sfartecat de dor de dragoste; de-o dragoste ce l-a pastrat 68 de ani, l-a sustinut si l-a ridicat asa cum eu l-am stiut.

old-wood-1532059_960_720

Jedi

…Ne fugarim, strigam unul la celalalt, ne aruncam in obraz promisiunile netinute, opintelile intelectuale, gafaim profund, … si-l prind in coltul de la usa….
– Da jos pantalonii, ca e frig si ti-am spus ca nu mergi in pantaloni scurti astazi! O sa ploua.
– Fa ce vrei, zi ce vrei, ca tot nu-mi schimb opinia!
Ma chinui sa-i trag de pe el, si deodata se opreste din sfortari, pune capul pe parchet, ridica genunchii si-i impreuneaza, se insenineaza si-l aud soptind ceva ca pentru el, doar. Cobor urechea rasufland greu, si ascult; …… “May the Force be with me!!!!”
   

Lupta cu jedi Matei – marti, 11 Octombrie 2016

14705849_10153867849986892_7374632938550699665_n

Ploaie in Valldemossa

Doua zile in urma m-a scuturat cu firea ei patimasa, ca a unei coane Joitica, sau a vreunei madame Bovary autohtona. A plouat ca dupa luni intregi de vara umeda la malul Mediteranei, mistuind drumurile, ”mocirland” zanoagele, taraind dantelutele fustelor dumneaei pe drumurile noastre, fara pudoare.
Nascuta din origini arabe, cu educatie stricta si austera, ValldeMussa a tabarat de cand e parvenita, cu iesiri care mai de care mai mitocanesti, aratand ca atitudinea dumneaei se schimba in functie de culoarea cerului, directia vantului, temperatura aerului si cel mai josnic, in functie de culoarea, directia si temperatura banului. Din cand in cand se intrevede la dumneaei cate-o urma din zestrea bunicilor, si-a parintilor, cate-o ramasita din educatia maicutelor care au tinut-o izolata, reusind totusi sa-i inzestreze fruntea cu lumina unui chipiu sfarmat in cioburi culoare turcoaz.
Dar marti, si-a aratat cele mai urate apucaturi, cele mai hidoase deprinderi, spumegand siroaie de apa si pamant rosu deasupra tuturor veneticilor care se aflau un drumul ´mneaei, urland ocari si etalandu-si frustrarile la drumul mare.
Daca n-as cunoaste-o de catva timp, asa …. asezata, cu poalele coborandu-i in trepte de piatra frumos oranduite spre vale, cu strazile mici si-ngrijite de ziduri impopotonate cu ravare de flori, cu biserica cu claustru sfiit asezata in spatele cedrilor, cu noile case kitch pe piscurile cele mai inalte, cu cele vechi asezate ascuns una in spatele celeilalte, formand un zid aparator in jurul bisericii, as spune ca madame Joitica s-a ratacit in mijocul Mediteranei si s-a asezat cuminte pe-o movilita intre munti, asteptand un Trahanache sau un Tipatescu s-o salveze de la naufragiu.
Si-apoi zic si eu ca cetateanul turmentat asa, ca sa inchei; “In cinstea coanii Joitichii ca e dama buna!”.

Valldemosa – 20 septembrie 2016

Waiting for a star to fall

Asa cum mi-am promis, pe la doua si jumate, mi-am trezit copchiii – pe al mic luaindu-l pe sus, ne-am indesat doua lanterne in gentuta Anicului, un cearsaf sub brat si trei pernute de pus sub noi, si am urcat sus, pe acoperis, cu sufletul strans! Poate-poate om vedea ceva, poate Perseidele s-or lasa prada vederii, si sufletului nostru pregatit sa le primeasca!
Asta-noapte am pregatit poalele pijamalelor, si-am asteptat pe acoperisul lumii noastre cu ele desfacute, sa prindem niste stele. Deasupra pinilor, si cu orasul in vale luminand deasupra marii ne-am soptit uimirile descoperind Ursa Mica in coltul din dreapta-jos, Casiopea, Ursa Mare, Pegasus, …incet, … una dupa alta, cu rasuflarea taiata de emotiile unei aventuri neprevazute.
Si dupa ce s-au mai obisnuit ochii cu intunericul, si ne-am orientat spre Nord, le-am zarit! Una cate una, cazand frumos si provocandu-ne mie si alui mic, sunete pline de uimire, Anicului doar fericire strivita tacut, pusa la presat in fundul sufletului pentru mai tarziu. Multe mici-mici – scanteieri plapande si scurte, ca un joc de artificii nereusit, si trei dintre ele, adevarate “stele cazatoare”, maiestuoase, pline de lumina, parca asteptandu-te sa le desenezi traiectoria in continuare cu degetul, pe cer! Am urlat de fericire inlauntru, si pe dinafara am strans doar, sub bratele mele, doua suflete pregatite sa primeasca minunile lumii in care traim.
Asteptand sa cada stelele, mi-am asezat nemurirea clipei in sufletele primite in dar de la viata, pe acoperisul lumii noastre, intr-o 13 – sambata dimineata a anului 2016, sub binecuvantarea Lacrimilor lui Laurentiu.