Maci

Astazi venind spre servici ma gandeam la campurile intinse ale sufletului meu ….. si-acum stiu de ce!
Stiti ce culori au? 🙂 Sunt lanuri galbene-verzui, cu maci sangerii rasfirati penste tot. Si macii stiti ce sunt? Sunt tot ce simt eu cand sunt cu copiii mei – atat de puternice sunt culorile simtirilor mele cu ei, si pentru ei, si despre ei; … tasnesc din mine si sunt vitale,sangerii …. Da’-s frumoase, si delicate si fragile, ca o floare de mac, si trebuie ingrijite si pastrate cu grija,c a sa nu li se scuture petalele!
Din cand in cand mai dau cate-o raita prin lanuri vanturile amintirilor. Cand imi vine dorul de pui, arunc printre maci cate-o adiere de dor si culeg amintiri si ma vindec!
Si cerul sufletului meu e senin, si chiar daca vine vreun nor – ma fac tare, si puternica si hranesc macii, ca sa nu mi-i smulga sau distruga vreo furtuna.
Si astazi e o zi in care am nevoie sa ma “vindec”, pentru ca astazi e ziua fauritorilor de maci din lanurile sufletelor de parinti. Astazi salasluiesc acolo unde cresc macii si nu vreau decat sa respir odata cu ei trecutul,  prezentul si viitorul!

240_F_153450695_DGpKdMykqE4DjNW8MxD5Z1DEeZsmrvmu

Ploaie in Valldemossa

Doua zile in urma m-a scuturat cu firea ei patimasa, ca a unei coane Joitica, sau a vreunei madame Bovary autohtona. A plouat ca dupa luni intregi de vara umeda la malul Mediteranei, mistuind drumurile, ”mocirland” zanoagele, taraind dantelutele fustelor dumneaei pe drumurile noastre, fara pudoare.
Nascuta din origini arabe, cu educatie stricta si austera, ValldeMussa a tabarat de cand e parvenita, cu iesiri care mai de care mai mitocanesti, aratand ca atitudinea dumneaei se schimba in functie de culoarea cerului, directia vantului, temperatura aerului si cel mai josnic, in functie de culoarea, directia si temperatura banului. Din cand in cand se intrevede la dumneaei cate-o urma din zestrea bunicilor, si-a parintilor, cate-o ramasita din educatia maicutelor care au tinut-o izolata, reusind totusi sa-i inzestreze fruntea cu lumina unui chipiu sfarmat in cioburi culoare turcoaz.
Dar marti, si-a aratat cele mai urate apucaturi, cele mai hidoase deprinderi, spumegand siroaie de apa si pamant rosu deasupra tuturor veneticilor care se aflau un drumul ´mneaei, urland ocari si etalandu-si frustrarile la drumul mare.
Daca n-as cunoaste-o de catva timp, asa …. asezata, cu poalele coborandu-i in trepte de piatra frumos oranduite spre vale, cu strazile mici si-ngrijite de ziduri impopotonate cu ravare de flori, cu biserica cu claustru sfiit asezata in spatele cedrilor, cu noile case kitch pe piscurile cele mai inalte, cu cele vechi asezate ascuns una in spatele celeilalte, formand un zid aparator in jurul bisericii, as spune ca madame Joitica s-a ratacit in mijocul Mediteranei si s-a asezat cuminte pe-o movilita intre munti, asteptand un Trahanache sau un Tipatescu s-o salveze de la naufragiu.
Si-apoi zic si eu ca cetateanul turmentat asa, ca sa inchei; “In cinstea coanii Joitichii ca e dama buna!”.

Valldemosa – 20 septembrie 2016

2 iulie 2016

13438799_10153619459121892_6258095687256123874_n

Dimineata sfaraita la 27ºC, si eu pe fundul tigaii, sub ea, ma misc “artistic” cu farasul de paine taiata simetric pentru mioarele de dupa gard. Trece un motociclist pe langa mine, in timp ce dansez si fluier spre ele, si se uita zambind, crezand ca-s dusa cu pluta! Cine stie ce-i in capul lui;
– “O fi de la soare? Pe cine fluiera aiurita asta, cu farasul ala de paine in mana?” 🙂
…Si ganduri negre ma strabat pe sub parul prins in coc!
Ma-ntorc spre computer – stil “caméra lente”, si m-a apuc de rasfoit prin zonele mele de confort; sa alung gandurile alea negre!
Gasesc gradini cu oameni frumosi, unii cunoscuti si dragi, altii noi …si ploaie prin Germania, Norvegia, …aici IOC! – dracul ne vede de caldurile astea pana-n toamna! – vajaie un gand pe deasupra circumvolutiunilor, si cade mort – de sete, inainte de a se inflacara mai tare! 🙂
Pisc rotita mouse-ului si schimb de ton. Prea multa ploaie, si eu – aici, cu aerul conditionat cazut la datorie de ieri!
Rasare stramb, ca un zambet de copil stirb, imaginea cu inghesuiala din vana de acum cateva seri, cand cei doi ai mei s-au aruncat intr-o cascada de rasete langa corpul meu ud, infrigurati si fericiti ca ne putem lipi unul de celalalt.
Cand a venit si ne-a zarit ca intr-un cuib, a ras! Si s-a bucurat in suflet. Avea expresia aceea de senin, de fericire furata care apare o secunda, da-ti ramane incrustata in fundul ochilor, acolo unde tu banui ca-i camera obscura, acolo unde developezi filmul pe care s-au prins ca intr-o capcana imaginile.
Si mazgaleala colectiva de dupa, mancand biscuiti Milano veniti tocmai din America, de la Ursani (poveste de-o viata – de relatat pe-ndelete, la sezatoare!).
Biscuitii astia – Milano, is o amintire cu gust bun de pe vremea cand plozii si-au incercat dintii in ciocolata neagra cu fursec fin. Un moft, cu originea in placerile cuminti ale mamei, furate incet-incet de manutele lor, facut moftul lor, asa cum spatiul ei s-a facut spatiul lor, si cutia sufletului ei, s-a facut cutiuta sufletelor lor. M-au inlocuit incet si sigur, incet si frumos.
…Si rad si eu “stirb” – de drag, de dor, cauterizand sub soarele de iulie gandurile alea negre care vor sa se coaca, sa se imbujoreze armonios. Da’ nu le las, ca tre’ sa misc roata, sa se-nvarta frumos cat o mai fi de invartit. Ca timp de poleiala cu negru o fi in alta viata, ca-n asta tre’ sa dau cu var colorat, sa creasca florile pe el, sa-nfloreasca vise! 🙂

saturday morning brunch

13418766_10153577889616892_6311414920615144892_n

Miros de peste venit din hala de alaturi, unde un evreu roscovan tocmai te-a recompensat cu un zambet, si-un dulceag; “Buna ziua! Dumneata esti cel caruia vad ca-i plac delicateturile!”
Zambet rasturnat de sub mustata argintie din sens contrar, si replica acida “din stecluta cu turnesol”; “Doar cele sub 20 de ani, zvelte, si cu pielea maronie!”
(si asta, in urma unui troc intre foite si sardine, amandoua lejer albastrii)
– zgomot de tabla pocnita de cutite cu lame groase taind transversal carnuri, crupe de ton, solzi, fructe de mare nestiute,….;
– tejgheaua ingusta, scaunul vechi si inalt fara spatar, coate, aceeasi femeie urata dar zambitoare din fata ta, tablouri cu oameni necunoscuti din alte timpuri;
– paine neagra dezmierdata cu ulei de masline, ardei copt rosu, sardina afumata taiata intr-un joc de x si 0;
– urechea mea, ascultand cuminte povestiri dintr-o sambata normala in orasul fundat de consulul roman Quinto Cecilio Metelo Baleárico, in anul de gratie 123 i.c..

13406816_10153577893491892_6425519444112862045_n

Gradina amintirilor trecute si viitoare

IMG_1134…Linistea lor, munca mainilor lor, grija si dragul cu care ma lasa pe mine in asteptare pentru a nu lasa sa se piarda nimic din viata gradinii aceleia, ma face sa spun si sa simt ca au infaptuit-o, chiar daca nu intentionat, pentru noi – drept mostenire. E gradina amintirilor mele trecute si viitoare.
Tot timpul ne-au spus si au crezut cu tarie, ca toti cei din generatia lor, ca trebuie sa ne lase noua – copiilor, Ceva. Ceva-ul acela pentru care au luptat cu indarjire nu le-a dat voie sa se gandeasca la ei, la viata lor in trecere, la viitorul lor, ci numai la al nostru, cladit pe CEVA.
Au facut o casa mare, pentru toti, pentru implinirea lor ca parinti si loc de regasire pentru noi copiii. Cea mai mare parte din an sunt doar 4 in ea, 4 din trei generatii. O data in an ne regasim in locul in care ne-am stramutat ca familie.
Acum 6 ani, cand am locuit-o prima data, am plans cautand marul din fata geamului nostru, si incercand sa ne reasezam sufletele acolo unde mama si tata pusesera noi stalpi de temelie. Zidurile albe si reci, oricat de mari si incapatoare erau, nu pastrau nimic din zilele copilariei si adolescentei noastre, nimic din primele mirari si din primele infiorari ale sufletului nostru.
Ferestrele casei ne deschideau orizonturi largi acum; doar jos sub balcon, de sub zapada cresteau cu scoarta neagra merii si prunii. Numai ca nu erau cei pe care-i cunosteam eu. Erau suflete noi, flori necunoscute pentru primavara care urma sa vina, fructe din viitorul meu, nu din trecut.
De cativa ani am inceput sa incoltesc. Datorita prezentei lor acolo, datorita aerului pe care-l respiram impreuna intre zidurile acelea, datorita mainilor lor muncite, focului din semineu facut cateodata de doua maini mari, brazdate de vreme si doua mici, moi si tematoare, halatului albastru trebaluind prin casa, mirosului desprins de pe mainile ei,….
Si anul acesta am avut un deja-vu! Gradina…., verdele crud sub cerul gri, dealul taind ascutit zarea, florile merilor si prunilor, cararea, poarta de lemn, ivarul acela care mi-a taiat pielea de cate ori incercam sa-l trag, …erau tot ce imi dorisem inca dinainte de a ma naste. Salasluiau in genele mele. Asa arata eternitatea mea….!

Peisaj Martie 23,2016 – Landscape March 23, 2016

Umed…, gri…., cald in habitaclul maşinii, răcoare afară! În depărtare munţii. La o “aruncătură” de vreo 6 km, atât cât îmi permite vederea, norii albi, ca şi cum s-ar odihni pe grumazul unui cal, se preling spre vale.
În stânga, la o bucată de drum, vechile mele balerine in clăpari sub migdalii cu fruct tânar, acum insoţite de pui – nişte orătănii ciudate, cu picioroange şi pene lungi ca niste curci despletite. Printre ele, gaiţe – câteva raţe pe jumătate domesticite.
Mai hăis, in dreapta, sângerand spre stradă prin galbenul colinei, un pâlc de maci. La vreun km, pe aceeaşi parte răsar de sub măslinii gri-verzui oiţele. E primăvara – au apărut mieii pentru tăiere!
Si Paştele-i aici, dupa colţ, inăltând crucea dinaintea sacrificiului.

biniaraitx_countryside_mallorca

Wet.., gray …., warm car cabin and cool outside! Mountains in the distance. At a “throw” of about 6 km, so as my view allow me, white clouds, as would rest on the neck of a horse, trickling over the valley.
On the left side, a little away, my old ballerinas in boots under almond trees with young fruit, now accompanied by babies – some poultry strange stilts with long feathers, like turkeys disheveled. Among them, jays – some half-domesticated ducks.
Further, on the right handside, bleeding through the yellow hill, to the street, a cluster of poppies.
At one km on the same side, arise under olive gray-green trees, little sheep. It’s spring – appeared lambs for slaughter!
And Easter is here, under the corner, raising the cross before the sacrifice.

Straturi de marar

… Incerc sa pun gandurile in apa rece, asa cum pui lingurita de serbet vara, intr-un pahar cu apa de la frigider; si le las acolo un timp, urmarindu-le forma, culoarea si traiectoria fara graba, inghetandu-le pentru un timp ca sa ma pot obisnui mai apoi cu curgerea lor spre fundul vasului, cu decantarea lor pe marginea abisului.

serbet

Si …, incep cu… Astazi imi persista in nari si pe circumvolutiunile creierului, viermuind, un miros patrunzator de marar. Or fi cei 44 de ani care vin sa se termine de asezat pe la sfarsit de martie, cand acasa mijesc ghioceii? Sau o fi vreo dereglare hormonala, asa cum apar cam pe la varsta asta, cand nu stii exact daca se apropie menopauza, sau pur si simplu corpul scartaie si se deregleaza glanda pineala, domnisorica responsabila cu secretia melatoninei?!

Imi zgarie simturile,…incolteste crud pe sub gene, infundandu-mi  in nari mirosul parjoalelor mamei, parjoale oblojite cu firisoare picante de marar. Si tot mararul asta venit de nu stiu unde, imi aduce astazi aproape, trei prietene de la distanta a 20-25 de recolte, ca niste straturi taiate in tarana in care-ai aruncat semintele plate si rotunjite pe margini, le-ai udat cuminte, ca sa nu le strici asezarea, si sa le ingropi prea tare.

Si m-asez la capatul lor, cu genunchii la gura, si raman acolo in tacere, s-ascult cum cresc firisoarele pe sub bulgarasii de pamant, si sa le ud cu zambete si cu drag, ca sa-mi creasca amintirile verzi,  din nou in cerul gurii;  …, asa ca atunci cand mananci parjoale in mijlocul verii, la mama acasa, cu sufletul inca reavan.

12647314_1054264367949303_5822155539810865652_n-crop

Papadii

Miezul de aur de-acolo din adanc, copt si modelat la foc mic; asa mi-l aduceam eu aminte dupa un sfert de veac. Si ca de obicei se petrecea in plina vara, cu soarele parjolind deasupra crestetului meu, dand navala peste simturile mele si aducand lumina aia veche, aia de la 18 ani, cand totul ti se pare ca e posibil, miraculos, venit si intamplat doar ca sa te intampine acolo unde incep drumurile cu talc.

Fotografiile de pe ecranul de plasma mi-arata invelisul. Dincolo de zambete, traiesc acum 25 de ani, si-i vad asa cum erau, nu cum mi se arata acum.

11351126_902390399806978_395409574700541668_n

Aceeasi frumusete maslinie cu ochii verzi – contradictorie ca personalitate. Alaturi… trei nume, rasete multe – distractie permanenta, si o porecla pusa cu conotatie. Imi suna urat acum, dar tare mai era cateodata “buba”!

Cu mainile pe umerii lor, doua fete cuminti, asezate, ascunse deseori  asa cum ascunzi o carte intr-o biblioteca pentru ca ti se pare ca-i plictisitor de alambicata, ca mai apoi la o anumita maturitate sa descoperi ca nu erai pregatit sa o deschizi. Ochi negri – margele, cu voce de vrabiuta, aluat moale. Cealalta  – o datorie de suflet, o greseala si-un pas inapoi in evolutia mea. Si cred ca am trait mult cu greutatea asta in mine. O parte mi-o iau acum  recunoscand ca in lupta mea cu demonii de-atunci am sacrificat un suflet devotat.

Mai la departare de-un click alta fotografie. Nu ma starneste imaginea, ci mai degraba un comentariu ciudat perceput; … “cu doamne elegante si frumoase…”

Cine? Unde? Oare doar eu vad dincolo?

……..

Poza de grup,…putini suntem; noi doi aici in pat in fata calculatorului, ei acolo cativa, cati afara, cati fugiti si rataciti! Si noi ce? Ai cui ramanem?

…….

Continui dupa un reset obligat si fac o reluare a ansamblului. Sunt doar 16, eram vreo 40!

Outsiderii caliti la focul emigrarii printre care si noi doi, se numara pe meridiane; Spania – capsunarii (ma bucur ca noi am avansat – acum suntem la gemuri! – vorba unui cunoscut de-al nostru), Italia, Germania, Canada, America poate (ca nici nu mai stiu), Anglia, Franta, si dac-am uitat pe careva,….

Poleiala ramasa din miez aduce intre noi doi, un soi framantare. Ne aducem aminte de fiecare dintre ei, radem rascolind printre petice de intamplari, ne stralucesc ochii exact ca atunci cand aveam 18 ani.

Copiii dorm si noi avem doar 18, desantati, iresponsabili, nestaviliti, … si radem fericiti si ne uitam unul in ochii celuilalt stiind ca ne-am reintors, suntem acolo cu ei,…atunci.

Graul din lanuri s-a copt de multe ori de-atunci, au trecut 25 de veri fara noi impreuna, drumurile ne-au metamorfozat si-am ramas ca niste papadii intr-un borcan de sticla. Viata cumva ne-a rupt si ne-a pus la vedere intr-un spatiu translucid. Timpul infloririi a trecut, dar  ne-au ramas atasate frumos ca o aura – semintele, asteptand un vant prielnic pentru zbor.

Papadie-600x391

Si iara privim si ating cu privirea in gand,… soptit, pentru sufletul meu: prieten bun…., zapada la tample…., modestie….., surpriza minunata…, multa bucurie…., tu cine esti?…., eu cine sunt?…

Buzunare intoarse pe dos

Dimineata;….soare “strecurat” de ramurile pinilor din fata geamului, Anic si Mateut susotind linistiti in fata televizorului.

Drumuri, tati langa mine tacut, eu privind pe geamul masinii migdalii scuturati de bete iscoditoare de miezuri “rumenite”, cafeaua si gandurile, ……pianul vecinei de alaturi care suna a toamna frumoasa, calda, senina si oprita in loc la o rascruce de drum pentru mine.

poarta

Si asteptare! Si iarasi ganduri, castane coapte pe jar si o infinitate de miresme – fan cosit si uscat, apa sarata, rosii pe arac (ultimele pe anul asta), si mere aproape coapte pe ramuri, si…., si…iara miros de toamna printre sunetele pianului de alaturi care se incapataneaza sa-mi gadile urechile cand eu citesc cu sufletul la gura trairile zbuciumate ale unor oameni. Si-apoi ritm sacadat de respiratie; se vede ca inima se incapataneaza sa-mi rupa pieptul cand  ma chinui sa inteleg anumite rosturi – ale mele si ale altora! Si buzunare goale intoarse pe dos, aruncate pe tarana ca si cum cineva ar fi vrut sa-mi puna-n fata explicatia unor “intamplari”!

1170835_10151550224106892_1561199033_n

Si-apoi imi aduc aminte din nou ca toamna s-a oprit in loc pentru mine la rascruce si ma intreb daca rascrucea e pentru ea; sau e pentru mine?…..Si-o poarta ce-asteapta sa fie deschisa, cu ivarul tras, lasat in leganarea brizei; si-acolo….maslinii grei de fructe verzi-galbioare, oitele behaind a lehamite si eu cautand rascrucea toamnei ….sau a mea!!!!!

Si liniste; pianul tacut, toamna mareata si plina si hotarata ma asteapta acolo, la rascruce! Si eu ma uit in jur intrebatoare, ca si cum nu ar fi vorba de mine, ci poate de cineva alaturat mie,…poate toamna se inseala! Si-apoi intr-un tarziu vad florile, azaharul! Sunt primele, inmiresmate, albe si cerate si grele si, stiu ca au inflorit cautand un nou inceput, lumina, un drum pana la fructul viitor! Si asta asteapta toamna sa fac si eu! S-o insotesc pe un drum, sa infloresc cautand lumina, un nou inceput, chiar daca fructele de toamna trecuta imi atarna pe ramuri inca necoapte!

uwe

Fara suflare

O seara pe-un taram nou, unul de acum 14 ani, cu lumini, cu autostrazi, cu aer de mare, cu multa vara si noi patru in loc de doi cum am venit.

Masina ruland pe autovie spre casa, casa noastra de acum si aici, si eu afundata in scaunul din dreapta cautand un moment de liniste intre zbenguielile copiilor. Si incerc sa ma reasez in mine,… si gasesc iarna.

invierno

O iarna batrana, cu destin necunoscut, un pamant ostil, un spatiu in care ajung doar atunci cand oboseala reuseste sa-mi rupa zborul sufletului.

Nimic din lumina de afara nu reuseste sa ma scoata din starea de frig in care am intrat.

Si descopar abatuta o femeie impovarata care seamana cu mine dar nu sunt eu, un corp garbovit si gol, fara nimic din lumina, fara viata, si-o scrisoare deschisa in pieptul ei, asteptandu-si destinatarul.

Orbecaiesc cautand o iesire,.. ma sperie corpul femeii si golul din ea si nu mai aud copiii. Ma apuca subit disperarea, si incerc sa strig dar nu scot nici un sunet. Alerg, ma-mpiedic, ma ridic si alerg din nou… si cu un ultim efort deschid aripile inghetate si zbor.

Si vad lumina, si simt caldura atunci cand incep sa-i aud din nou, si sunt eu, si respir,… si tremur. Realizez ca sunt doar la o secunda distanta de iarna aceea, si ca pot deveni oricand un corp cu un destin nescris asteptant intru eternitate un destinatar, un ceva care sa ma locuiasca.