Astazi venind spre servici ma gandeam la campurile intinse ale sufletului meu ….. si-acum stiu de ce!
Stiti ce culori au? 🙂 Sunt lanuri galbene-verzui, cu maci sangerii rasfirati penste tot. Si macii stiti ce sunt? Sunt tot ce simt eu cand sunt cu copiii mei – atat de puternice sunt culorile simtirilor mele cu ei, si pentru ei, si despre ei; … tasnesc din mine si sunt vitale,sangerii …. Da’-s frumoase, si delicate si fragile, ca o floare de mac, si trebuie ingrijite si pastrate cu grija,c a sa nu li se scuture petalele!
Din cand in cand mai dau cate-o raita prin lanuri vanturile amintirilor. Cand imi vine dorul de pui, arunc printre maci cate-o adiere de dor si culeg amintiri si ma vindec!
Si cerul sufletului meu e senin, si chiar daca vine vreun nor – ma fac tare, si puternica si hranesc macii, ca sa nu mi-i smulga sau distruga vreo furtuna.
Si astazi e o zi in care am nevoie sa ma «vindec», pentru ca astazi e ziua fauritorilor de maci din lanurile sufletelor de parinti. Astazi salasluiesc acolo unde cresc macii si nu vreau decat sa respir odata cu ei trecutul,  prezentul si viitorul!

Miros de peste venit din hala de alaturi, unde un evreu roscovan tocmai te-a recompensat cu un zambet, si-un dulceag; «Buna ziua! Dumneata esti cel caruia vad ca-i plac delicateturile!»
Zambet rasturnat de sub mustata argintie din sens contrar, si replica acida «din stecluta cu turnesol»; «Doar cele sub 20 de ani, zvelte, si cu pielea maronie!»
(si asta, in urma unui troc intre foite si sardine, amandoua lejer albastrii)
– zgomot de tabla pocnita de cutite cu lame groase taind transversal carnuri, crupe de ton, solzi, fructe de mare nestiute,….;
– tejgheaua ingusta, scaunul vechi si inalt fara spatar, coate, aceeasi femeie urata dar zambitoare din fata ta, tablouri cu oameni necunoscuti din alte timpuri;
– paine neagra dezmierdata cu ulei de masline, ardei copt rosu, sardina afumata taiata intr-un joc de x si 0;
– urechea mea, ascultand cuminte povestiri dintr-o sambata normala in orasul fundat de consulul roman Quinto Cecilio Metelo Baleárico, in anul de gratie 123 i.c..

…Linistea lor, munca mainilor lor, grija si dragul cu care ma lasa pe mine in asteptare pentru a nu lasa sa se piarda nimic din viata gradinii aceleia, ma face sa spun si sa simt ca au infaptuit-o, chiar daca nu intentionat, pentru noi – drept mostenire. E gradina amintirilor mele trecute si viitoare.
Tot timpul ne-au spus si au crezut cu tarie, ca toti cei din generatia lor, ca trebuie sa ne lase noua – copiilor, Ceva. Ceva-ul acela pentru care au luptat cu indarjire nu le-a dat voie sa se gandeasca la ei, la viata lor in trecere, la viitorul lor, ci numai la al nostru, cladit pe CEVA.
Au facut o casa mare, pentru toti, pentru implinirea lor ca parinti si loc de regasire pentru noi copiii. Cea mai mare parte din an sunt doar 4 in ea, 4 din trei generatii. O data in an ne regasim in locul in care ne-am stramutat ca familie.
Acum 6 ani, cand am locuit-o prima data, am plans cautand marul din fata geamului nostru, si incercand sa ne reasezam sufletele acolo unde mama si tata pusesera noi stalpi de temelie. Zidurile albe si reci, oricat de mari si incapatoare erau, nu pastrau nimic din zilele copilariei si adolescentei noastre, nimic din primele mirari si din primele infiorari ale sufletului nostru.
Ferestrele casei ne deschideau orizonturi largi acum; doar jos sub balcon, de sub zapada cresteau cu scoarta neagra merii si prunii. Numai ca nu erau cei pe care-i cunosteam eu. Erau suflete noi, flori necunoscute pentru primavara care urma sa vina, fructe din viitorul meu, nu din trecut.
De cativa ani am inceput sa incoltesc. Datorita prezentei lor acolo, datorita aerului pe care-l respiram impreuna intre zidurile acelea, datorita mainilor lor muncite, focului din semineu facut cateodata de doua maini mari, brazdate de vreme si doua mici, moi si tematoare, halatului albastru trebaluind prin casa, mirosului desprins de pe mainile ei,….
Si anul acesta am avut un deja-vu! Gradina…., verdele crud sub cerul gri, dealul taind ascutit zarea, florile merilor si prunilor, cararea, poarta de lemn, ivarul acela care mi-a taiat pielea de cate ori incercam sa-l trag, …erau tot ce imi dorisem inca dinainte de a ma naste. Salasluiau in genele mele. Asa arata eternitatea mea….!