sa n-o aud …

04 iulie, 2016

Seara spre noapte, liniste, cald. 
Unul – cel mai mic, oprit brusc in mijlocul clipei cu manutele impreunate sub varful nasului, pecetluind gura ca sa nu scape dorintele strigate, cu ochisorii sus, undeva departe, ca o icoana fără altar, fără biserica. Eu prinzand momentul cu coada ochiului, mai mult intuind ca se-ntampla ceva, si oprindu-ma brusc, ca sa nu mistui magia.
Fatuca alba, ca un crin pistruiat isi ia ragaz. Arunca cuvintele sus, fara sunet, acolo unde sufletul lui crede ca ajung la urechi atotputernice. Ma uit la el, si-as vrea sa nu-l pierd niciodata asa, in zbaterea asta de aripi.
…..
– Mami, m-am rugat! Erau patru dorinte, da’ nu de Wii, sau jocuri,…. erau importante! Da’ nu ti le spun, ca sa se indeplineasca! Vezi steaua aceea de sus; la ea au ajuns! Pune-ti si tu o dorinta – acum, ca te tin de mana! Da’ sa n-o aud!

Matei

Sanzaiene – 24 iunie 2013

Astazi mi-am pus rochia alba, cea noua …iesita la soare, prima data in ziua Sanzaienelor!
Imi zburatacesc in suflet fluturi de vara, stand culcata in fanul campiei arse de soare, parjolita de dorurile mele dupa maci, luminata si cernuta de sanzaienele sufletelor noastre – cele dinlauntru, si de cele mici,…fosnitoare,….calde ca painea proaspat scoasa din cuptor – mirosind a miere si picurand aur la fiecare mangaiere – de dinafara!
Astazi o sa impletesc cununi de focuri deasupra crestetelor noastre ca sa ne tina de urseala pentru ce va sa vina.
Astazi am sa-i fauresc aripi de lumina Anicului meu si-am s-o invat sa mangaie cararile aburinde ale dorurilor. Am sa-i tes Mateutului scut de vraji – fuioare de vant impletite cu dorinte – si-am sa-l imbrac cu el, ca sa-l apere in luptele cele mai aprige cu gandurile cele mai innegurate.
O sa ma asez la poalele culmii si-o sa-mi rasfir gandurile-n iarba asteptand sa prinda radacini ca sa m – afund tot mai mult in liniste!
La noapte-mi voi arunca marama pe acoperisul lumii si voi astepta sa te cunosc din nou, si iara, si sa-mi revad campul de maci ce-mi tainuieste minunile noastre.

Alegeri

Doua zile in urma un client de-al meu, englez, ma intreaba ce e comunismul. Intrebare fireasca venita dupa o discutie despre Brexit, ignoranta, nivel scazut de educatie al populatiei, laboralisti care proclama idei comuniste intr-un regat declarat oficial prin 1700. Ii spun cu inima grea ca in afara de ideologii si destul de multa si incapatoare demagogie, pentru cei mai multi dintre noi, la “firul ierbii” inseamna frig, intuneric, lipsa identitatii, indobitocire si dezumanizare implícita ca repercursiune a tuturor lipsurilor mai inainte mentionate. Reducerea individului cu capacitate de intelegere si venit pe lume cu o genética privilegiata la nivel de vierme – taratoare obisnuita cu intunericul, lipsita de demnitate. Din pacate pentru multi trecuti prin asa ceva cu urmari iremediabile, singura scapare insa pentru ceilalti, putini fiind, educatia.
“Spread the Word about it!” – mi-a spus intristat.
Doua saptamani in urma, alt client, belgian – Babette! Chip bronzat, par rar pieptanat pe langa urechi, ochi vii, tineri, neastamparati – fost profesor universitar, proaspat pensionata. “Ce zi frumoasa! Nu-i asa ca-i minunat?” – ea.
Si-ncepe sa-mi povesteasca fara s-o pot opri ca-i fericita, ca poate calatori, ca poate zburda asa cum si-a dorit toata viata ei, ca-i libera acum dupa un sot bogat, medic, acum singur si putred de bogat, dar singur, si inca vreo cinci copii facuti cu el – o fata si patru baieti. Si mai apoi o sora nebuna, cu vreo suta si ceva de caini, cu o casa la tara in Ungaria. Si ea, din nou fericita, povestindu-mi ca a fost in Romania intr-un proiect european intre universitati, ca o sa mearga la mine acasa, in nord, ca sa ma cunoasca mai bine. Ca n-o sa ma uite, ca-i sunt draga, c-o sa ma scrie in poeziile ei de acum, din libértate!
Si-apoi raman cu mine si cu gandurile mele si ma-ntreb de ce nu ne-am crescut dupa ce am gasit lumina, si caldura, si de ce nu ne-am umanizat macar un pic, chiar daca n-am stiut ce-i aia inainte. Episoadele de mizerie, de neputinta, de scarba si micime au ramas aceleasi dupa 30 de ani de cand avem lumina. In inlauntrurile noastre a ramas destul intuneric insa, intr-atat incat sa transmitem asta si la urmatoarele generatii. Nu am stiut sa ne iubim, sa ne valoram, sa ne mangaiem macar o data – sa ne iertam si sa evoluam. Citesc si vad scarbita episoade de mult intuneric spiritual, episoade traite si de mine in mod direct si de 99% dintre noi macar o data in viata. In loc sa ne ingrijim bolnavii, ii umilim, in loc sa admiram si sa pastram valorile le calcam in picioare si le aruncam la gunoi.
Cred ca nu mai suportam lumina, ne orbeste. Suntem predestinati sa traim intuneric, ne place acolo, ne place mocirla, degeaba sunt oameni afara care incearca sa ne intinda o mana de ajutor. E trist, dar eu macar o am pe Babette. Maine o sa ridic ochii si-o sa zambesc; Nu-i asa ca-i minunat?
Foto credit: Cristian Gache 

60531371_10156192010416892_954206858313203712_o

Maci

Astazi venind spre servici ma gandeam la campurile intinse ale sufletului meu ….. si-acum stiu de ce!
Stiti ce culori au? 🙂 Sunt lanuri galbene-verzui, cu maci sangerii rasfirati penste tot. Si macii stiti ce sunt? Sunt tot ce simt eu cand sunt cu copiii mei – atat de puternice sunt culorile simtirilor mele cu ei, si pentru ei, si despre ei; … tasnesc din mine si sunt vitale,sangerii …. Da’-s frumoase, si delicate si fragile, ca o floare de mac, si trebuie ingrijite si pastrate cu grija,c a sa nu li se scuture petalele!
Din cand in cand mai dau cate-o raita prin lanuri vanturile amintirilor. Cand imi vine dorul de pui, arunc printre maci cate-o adiere de dor si culeg amintiri si ma vindec!
Si cerul sufletului meu e senin, si chiar daca vine vreun nor – ma fac tare, si puternica si hranesc macii, ca sa nu mi-i smulga sau distruga vreo furtuna.
Si astazi e o zi in care am nevoie sa ma «vindec», pentru ca astazi e ziua fauritorilor de maci din lanurile sufletelor de parinti. Astazi salasluiesc acolo unde cresc macii si nu vreau decat sa respir odata cu ei trecutul,  prezentul si viitorul!

240_F_153450695_DGpKdMykqE4DjNW8MxD5Z1DEeZsmrvmu

Ploaie in Valldemossa

Doua zile in urma m-a scuturat cu firea ei patimasa, ca a unei coane Joitica, sau a vreunei madame Bovary autohtona. A plouat ca dupa luni intregi de vara umeda la malul Mediteranei, mistuind drumurile, ”mocirland” zanoagele, taraind dantelutele fustelor dumneaei pe drumurile noastre, fara pudoare.
Nascuta din origini arabe, cu educatie stricta si austera, ValldeMussa a tabarat de cand e parvenita, cu iesiri care mai de care mai mitocanesti, aratand ca atitudinea dumneaei se schimba in functie de culoarea cerului, directia vantului, temperatura aerului si cel mai josnic, in functie de culoarea, directia si temperatura banului. Din cand in cand se intrevede la dumneaei cate-o urma din zestrea bunicilor, si-a parintilor, cate-o ramasita din educatia maicutelor care au tinut-o izolata, reusind totusi sa-i inzestreze fruntea cu lumina unui chipiu sfarmat in cioburi culoare turcoaz.
Dar marti, si-a aratat cele mai urate apucaturi, cele mai hidoase deprinderi, spumegand siroaie de apa si pamant rosu deasupra tuturor veneticilor care se aflau un drumul ´mneaei, urland ocari si etalandu-si frustrarile la drumul mare.
Daca n-as cunoaste-o de catva timp, asa …. asezata, cu poalele coborandu-i in trepte de piatra frumos oranduite spre vale, cu strazile mici si-ngrijite de ziduri impopotonate cu ravare de flori, cu biserica cu claustru sfiit asezata in spatele cedrilor, cu noile case kitch pe piscurile cele mai inalte, cu cele vechi asezate ascuns una in spatele celeilalte, formand un zid aparator in jurul bisericii, as spune ca madame Joitica s-a ratacit in mijocul Mediteranei si s-a asezat cuminte pe-o movilita intre munti, asteptand un Trahanache sau un Tipatescu s-o salveze de la naufragiu.
Si-apoi zic si eu ca cetateanul turmentat asa, ca sa inchei; «In cinstea coanii Joitichii ca e dama buna!».

Valldemosa – 20 septembrie 2016

2 iulie 2016

13438799_10153619459121892_6258095687256123874_n

Dimineata sfaraita la 27ºC, si eu pe fundul tigaii, sub ea, ma misc «artistic» cu farasul de paine taiata simetric pentru mioarele de dupa gard. Trece un motociclist pe langa mine, in timp ce dansez si fluier spre ele, si se uita zambind, crezand ca-s dusa cu pluta! Cine stie ce-i in capul lui;
– «O fi de la soare? Pe cine fluiera aiurita asta, cu farasul ala de paine in mana?» 🙂
…Si ganduri negre ma strabat pe sub parul prins in coc!
Ma-ntorc spre computer – stil «caméra lente», si m-a apuc de rasfoit prin zonele mele de confort; sa alung gandurile alea negre!
Gasesc gradini cu oameni frumosi, unii cunoscuti si dragi, altii noi …si ploaie prin Germania, Norvegia, …aici IOC! – dracul ne vede de caldurile astea pana-n toamna! – vajaie un gand pe deasupra circumvolutiunilor, si cade mort – de sete, inainte de a se inflacara mai tare! 🙂
Pisc rotita mouse-ului si schimb de ton. Prea multa ploaie, si eu – aici, cu aerul conditionat cazut la datorie de ieri!
Rasare stramb, ca un zambet de copil stirb, imaginea cu inghesuiala din vana de acum cateva seri, cand cei doi ai mei s-au aruncat intr-o cascada de rasete langa corpul meu ud, infrigurati si fericiti ca ne putem lipi unul de celalalt.
Cand a venit si ne-a zarit ca intr-un cuib, a ras! Si s-a bucurat in suflet. Avea expresia aceea de senin, de fericire furata care apare o secunda, da-ti ramane incrustata in fundul ochilor, acolo unde tu banui ca-i camera obscura, acolo unde developezi filmul pe care s-au prins ca intr-o capcana imaginile.
Si mazgaleala colectiva de dupa, mancand biscuiti Milano veniti tocmai din America, de la Ursani (poveste de-o viata – de relatat pe-ndelete, la sezatoare!).
Biscuitii astia – Milano, is o amintire cu gust bun de pe vremea cand plozii si-au incercat dintii in ciocolata neagra cu fursec fin. Un moft, cu originea in placerile cuminti ale mamei, furate incet-incet de manutele lor, facut moftul lor, asa cum spatiul ei s-a facut spatiul lor, si cutia sufletului ei, s-a facut cutiuta sufletelor lor. M-au inlocuit incet si sigur, incet si frumos.
…Si rad si eu «stirb» – de drag, de dor, cauterizand sub soarele de iulie gandurile alea negre care vor sa se coaca, sa se imbujoreze armonios. Da’ nu le las, ca tre’ sa misc roata, sa se-nvarta frumos cat o mai fi de invartit. Ca timp de poleiala cu negru o fi in alta viata, ca-n asta tre’ sa dau cu var colorat, sa creasca florile pe el, sa-nfloreasca vise! 🙂

saturday morning brunch

13418766_10153577889616892_6311414920615144892_n

Miros de peste venit din hala de alaturi, unde un evreu roscovan tocmai te-a recompensat cu un zambet, si-un dulceag; «Buna ziua! Dumneata esti cel caruia vad ca-i plac delicateturile!»
Zambet rasturnat de sub mustata argintie din sens contrar, si replica acida «din stecluta cu turnesol»; «Doar cele sub 20 de ani, zvelte, si cu pielea maronie!»
(si asta, in urma unui troc intre foite si sardine, amandoua lejer albastrii)
– zgomot de tabla pocnita de cutite cu lame groase taind transversal carnuri, crupe de ton, solzi, fructe de mare nestiute,….;
– tejgheaua ingusta, scaunul vechi si inalt fara spatar, coate, aceeasi femeie urata dar zambitoare din fata ta, tablouri cu oameni necunoscuti din alte timpuri;
– paine neagra dezmierdata cu ulei de masline, ardei copt rosu, sardina afumata taiata intr-un joc de x si 0;
– urechea mea, ascultand cuminte povestiri dintr-o sambata normala in orasul fundat de consulul roman Quinto Cecilio Metelo Baleárico, in anul de gratie 123 i.c..

13406816_10153577893491892_6425519444112862045_n

Gradina amintirilor trecute si viitoare

IMG_1134…Linistea lor, munca mainilor lor, grija si dragul cu care ma lasa pe mine in asteptare pentru a nu lasa sa se piarda nimic din viata gradinii aceleia, ma face sa spun si sa simt ca au infaptuit-o, chiar daca nu intentionat, pentru noi – drept mostenire. E gradina amintirilor mele trecute si viitoare.
Tot timpul ne-au spus si au crezut cu tarie, ca toti cei din generatia lor, ca trebuie sa ne lase noua – copiilor, Ceva. Ceva-ul acela pentru care au luptat cu indarjire nu le-a dat voie sa se gandeasca la ei, la viata lor in trecere, la viitorul lor, ci numai la al nostru, cladit pe CEVA.
Au facut o casa mare, pentru toti, pentru implinirea lor ca parinti si loc de regasire pentru noi copiii. Cea mai mare parte din an sunt doar 4 in ea, 4 din trei generatii. O data in an ne regasim in locul in care ne-am stramutat ca familie.
Acum 6 ani, cand am locuit-o prima data, am plans cautand marul din fata geamului nostru, si incercand sa ne reasezam sufletele acolo unde mama si tata pusesera noi stalpi de temelie. Zidurile albe si reci, oricat de mari si incapatoare erau, nu pastrau nimic din zilele copilariei si adolescentei noastre, nimic din primele mirari si din primele infiorari ale sufletului nostru.
Ferestrele casei ne deschideau orizonturi largi acum; doar jos sub balcon, de sub zapada cresteau cu scoarta neagra merii si prunii. Numai ca nu erau cei pe care-i cunosteam eu. Erau suflete noi, flori necunoscute pentru primavara care urma sa vina, fructe din viitorul meu, nu din trecut.
De cativa ani am inceput sa incoltesc. Datorita prezentei lor acolo, datorita aerului pe care-l respiram impreuna intre zidurile acelea, datorita mainilor lor muncite, focului din semineu facut cateodata de doua maini mari, brazdate de vreme si doua mici, moi si tematoare, halatului albastru trebaluind prin casa, mirosului desprins de pe mainile ei,….
Si anul acesta am avut un deja-vu! Gradina…., verdele crud sub cerul gri, dealul taind ascutit zarea, florile merilor si prunilor, cararea, poarta de lemn, ivarul acela care mi-a taiat pielea de cate ori incercam sa-l trag, …erau tot ce imi dorisem inca dinainte de a ma naste. Salasluiau in genele mele. Asa arata eternitatea mea….!

Peisaj Martie 23,2016 – Landscape March 23, 2016

Umed…, gri…., cald in habitaclul maşinii, răcoare afară! În depărtare munţii. La o “aruncătură” de vreo 6 km, atât cât îmi permite vederea, norii albi, ca şi cum s-ar odihni pe grumazul unui cal, se preling spre vale.
În stânga, la o bucată de drum, vechile mele balerine in clăpari sub migdalii cu fruct tânar, acum insoţite de pui – nişte orătănii ciudate, cu picioroange şi pene lungi ca niste curci despletite. Printre ele, gaiţe – câteva raţe pe jumătate domesticite.
Mai hăis, in dreapta, sângerand spre stradă prin galbenul colinei, un pâlc de maci. La vreun km, pe aceeaşi parte răsar de sub măslinii gri-verzui oiţele. E primăvara – au apărut mieii pentru tăiere!
Si Paştele-i aici, dupa colţ, inăltând crucea dinaintea sacrificiului.

biniaraitx_countryside_mallorca

Wet.., gray …., warm car cabin and cool outside! Mountains in the distance. At a «throw» of about 6 km, so as my view allow me, white clouds, as would rest on the neck of a horse, trickling over the valley.
On the left side, a little away, my old ballerinas in boots under almond trees with young fruit, now accompanied by babies – some poultry strange stilts with long feathers, like turkeys disheveled. Among them, jays – some half-domesticated ducks.
Further, on the right handside, bleeding through the yellow hill, to the street, a cluster of poppies.
At one km on the same side, arise under olive gray-green trees, little sheep. It’s spring – appeared lambs for slaughter!
And Easter is here, under the corner, raising the cross before the sacrifice.

Straturi de marar

… Incerc sa pun gandurile in apa rece, asa cum pui lingurita de serbet vara, intr-un pahar cu apa de la frigider; si le las acolo un timp, urmarindu-le forma, culoarea si traiectoria fara graba, inghetandu-le pentru un timp ca sa ma pot obisnui mai apoi cu curgerea lor spre fundul vasului, cu decantarea lor pe marginea abisului.

serbet

Si …, incep cu… Astazi imi persista in nari si pe circumvolutiunile creierului, viermuind, un miros patrunzator de marar. Or fi cei 44 de ani care vin sa se termine de asezat pe la sfarsit de martie, cand acasa mijesc ghioceii? Sau o fi vreo dereglare hormonala, asa cum apar cam pe la varsta asta, cand nu stii exact daca se apropie menopauza, sau pur si simplu corpul scartaie si se deregleaza glanda pineala, domnisorica responsabila cu secretia melatoninei?!

Imi zgarie simturile,…incolteste crud pe sub gene, infundandu-mi  in nari mirosul parjoalelor mamei, parjoale oblojite cu firisoare picante de marar. Si tot mararul asta venit de nu stiu unde, imi aduce astazi aproape, trei prietene de la distanta a 20-25 de recolte, ca niste straturi taiate in tarana in care-ai aruncat semintele plate si rotunjite pe margini, le-ai udat cuminte, ca sa nu le strici asezarea, si sa le ingropi prea tare.

Si m-asez la capatul lor, cu genunchii la gura, si raman acolo in tacere, s-ascult cum cresc firisoarele pe sub bulgarasii de pamant, si sa le ud cu zambete si cu drag, ca sa-mi creasca amintirile verzi,  din nou in cerul gurii;  …, asa ca atunci cand mananci parjoale in mijlocul verii, la mama acasa, cu sufletul inca reavan.

12647314_1054264367949303_5822155539810865652_n-crop