sa n-o aud …

04 iulie, 2016

Seara spre noapte, liniste, cald. 
Unul – cel mai mic, oprit brusc in mijlocul clipei cu manutele impreunate sub varful nasului, pecetluind gura ca sa nu scape dorintele strigate, cu ochisorii sus, undeva departe, ca o icoana fără altar, fără biserica. Eu prinzand momentul cu coada ochiului, mai mult intuind ca se-ntampla ceva, si oprindu-ma brusc, ca sa nu mistui magia.
Fatuca alba, ca un crin pistruiat isi ia ragaz. Arunca cuvintele sus, fara sunet, acolo unde sufletul lui crede ca ajung la urechi atotputernice. Ma uit la el, si-as vrea sa nu-l pierd niciodata asa, in zbaterea asta de aripi.
…..
– Mami, m-am rugat! Erau patru dorinte, da’ nu de Wii, sau jocuri,…. erau importante! Da’ nu ti le spun, ca sa se indeplineasca! Vezi steaua aceea de sus; la ea au ajuns! Pune-ti si tu o dorinta – acum, ca te tin de mana! Da’ sa n-o aud!

Matei

Dragoste cu gust de mar bun

30 iunie 2017

Matei ieri: 
– Mami, de ce tot ce-mi dai tu de la tine, e mai bun decat ce am eu, chiar daca e acelasi lucru?
– Ce vrei sa spui, Matei?
– Pai de ce atunci cand tu rupi o bucata din marul tau si mi-o dai, acea bucata e mai buna decat marul meu?
– Pentru ca ce simti tu Matei, nu e gustul marului, e gustul dragostei pe care-o simti tu fata de mine!
– Atunci tu vrei sa spui ca gustul dragostei mele pentru tine are gust de mar bun?

Sanzaiene – 24 iunie 2013

Astazi mi-am pus rochia alba, cea noua …iesita la soare, prima data in ziua Sanzaienelor!
Imi zburatacesc in suflet fluturi de vara, stand culcata in fanul campiei arse de soare, parjolita de dorurile mele dupa maci, luminata si cernuta de sanzaienele sufletelor noastre – cele dinlauntru, si de cele mici,…fosnitoare,….calde ca painea proaspat scoasa din cuptor – mirosind a miere si picurand aur la fiecare mangaiere – de dinafara!
Astazi o sa impletesc cununi de focuri deasupra crestetelor noastre ca sa ne tina de urseala pentru ce va sa vina.
Astazi am sa-i fauresc aripi de lumina Anicului meu si-am s-o invat sa mangaie cararile aburinde ale dorurilor. Am sa-i tes Mateutului scut de vraji – fuioare de vant impletite cu dorinte – si-am sa-l imbrac cu el, ca sa-l apere in luptele cele mai aprige cu gandurile cele mai innegurate.
O sa ma asez la poalele culmii si-o sa-mi rasfir gandurile-n iarba asteptand sa prinda radacini ca sa m – afund tot mai mult in liniste!
La noapte-mi voi arunca marama pe acoperisul lumii si voi astepta sa te cunosc din nou, si iara, si sa-mi revad campul de maci ce-mi tainuieste minunile noastre.

23…

Tu esti floarea soarelui atunci cand ma trezesc ratacind prin praf …
Mic dejun dupa 23 de ani – ziua in care m-am trezit aruncata in niste cearsafuri noi, straine, cu simturile amortite, fara farmecul povestilor cu zane si printi. Cred ca si el era la fel; doi copii crescuti fara exercitiul convieturirii impreuna … , astazi cu o adolescenta la inceputuri si-un taifun cu genele marcate de toata rebeliunea a doua generatii. Cel putin Bunu si eu stim unde am depozitat samanta furtunilor dinlauntruri. Spre norocul nostru adolescenta e acolo, far in intunericul si vuietul furtunilor, si vine tot de undeva necunoscut mie cu o liniste si-o intelepciune pentru care sunt recunoscatoare, dar pentru care nu am nici un merit. Si-apoi melodia asta care imi aduce aminte de poezia Adelei despre Udo si gradina lui si-a ei, si-mi aduc si eu aminte de gradinile mele, de copilaria mea dinaintea vietii cu el, de Luminita si Danut. Si cum faceam lumina acolo unde, in intunericul cascarabetelor constructorilor din spatele blocului desferecam comori, pictam peretii aceia gri murdar, vopseam tricourile noastre anoste, ne invarteam cu fata spre gaura care aducea lumina, hohoteam de-atata bucurie, …. si rad singura in fata mesei cu cafea – m-am facut mare, m-am intepenit in dragoste. Si ascult taifunul povestind despre cum se va emotiona mai spre seara cand va privi rucsacul pentru tabara pentru ca nu va mai fi cu noi vreo 3 zile, pentru ca piciorutele lui subtirele nu ma vor mai pipai peste noapte dupa ce s-a furisat la noi in pat, asa cum face de cand s-a nascut. Si arunc cu coada ochiului o privire Anicului care-mi zambeste sagalnic in coltul buzelor stiind ca taifunul o sa aiba momente de DOR!!! Tonul vocii ei in capul meu imi gaseste busola, ma duce acolo unde linistea e stapana peste suflet, si-mi susoteste “nu ma prinzi, mami!”, “ce-ai fufut aici”?, “mami, nu ma zgadili!” cu voce de pasare ciripitoare, asa cum era ea, cu vreo 10 ani in urma.
Dupa 23 de ani suntem aici, in bucataria de peste mari, eu cu nostalgiile mele, copiii mustacind … I think you’re love will be too much…, el zambind in fericirea lui mica.
Si inainte de a ne face mari, viata ne-a lasat sa ne plimbam sufletele printre lanuri de fericire facuta verde si mai apoi aurie.
Oare dragostea ar fi prea mult?

sunflower-fields

Alegeri

Doua zile in urma un client de-al meu, englez, ma intreaba ce e comunismul. Intrebare fireasca venita dupa o discutie despre Brexit, ignoranta, nivel scazut de educatie al populatiei, laboralisti care proclama idei comuniste intr-un regat declarat oficial prin 1700. Ii spun cu inima grea ca in afara de ideologii si destul de multa si incapatoare demagogie, pentru cei mai multi dintre noi, la “firul ierbii” inseamna frig, intuneric, lipsa identitatii, indobitocire si dezumanizare implícita ca repercursiune a tuturor lipsurilor mai inainte mentionate. Reducerea individului cu capacitate de intelegere si venit pe lume cu o genética privilegiata la nivel de vierme – taratoare obisnuita cu intunericul, lipsita de demnitate. Din pacate pentru multi trecuti prin asa ceva cu urmari iremediabile, singura scapare insa pentru ceilalti, putini fiind, educatia.
“Spread the Word about it!” – mi-a spus intristat.
Doua saptamani in urma, alt client, belgian – Babette! Chip bronzat, par rar pieptanat pe langa urechi, ochi vii, tineri, neastamparati – fost profesor universitar, proaspat pensionata. “Ce zi frumoasa! Nu-i asa ca-i minunat?” – ea.
Si-ncepe sa-mi povesteasca fara s-o pot opri ca-i fericita, ca poate calatori, ca poate zburda asa cum si-a dorit toata viata ei, ca-i libera acum dupa un sot bogat, medic, acum singur si putred de bogat, dar singur, si inca vreo cinci copii facuti cu el – o fata si patru baieti. Si mai apoi o sora nebuna, cu vreo suta si ceva de caini, cu o casa la tara in Ungaria. Si ea, din nou fericita, povestindu-mi ca a fost in Romania intr-un proiect european intre universitati, ca o sa mearga la mine acasa, in nord, ca sa ma cunoasca mai bine. Ca n-o sa ma uite, ca-i sunt draga, c-o sa ma scrie in poeziile ei de acum, din libértate!
Si-apoi raman cu mine si cu gandurile mele si ma-ntreb de ce nu ne-am crescut dupa ce am gasit lumina, si caldura, si de ce nu ne-am umanizat macar un pic, chiar daca n-am stiut ce-i aia inainte. Episoadele de mizerie, de neputinta, de scarba si micime au ramas aceleasi dupa 30 de ani de cand avem lumina. In inlauntrurile noastre a ramas destul intuneric insa, intr-atat incat sa transmitem asta si la urmatoarele generatii. Nu am stiut sa ne iubim, sa ne valoram, sa ne mangaiem macar o data – sa ne iertam si sa evoluam. Citesc si vad scarbita episoade de mult intuneric spiritual, episoade traite si de mine in mod direct si de 99% dintre noi macar o data in viata. In loc sa ne ingrijim bolnavii, ii umilim, in loc sa admiram si sa pastram valorile le calcam in picioare si le aruncam la gunoi.
Cred ca nu mai suportam lumina, ne orbeste. Suntem predestinati sa traim intuneric, ne place acolo, ne place mocirla, degeaba sunt oameni afara care incearca sa ne intinda o mana de ajutor. E trist, dar eu macar o am pe Babette. Maine o sa ridic ochii si-o sa zambesc; Nu-i asa ca-i minunat?
Foto credit: Cristian Gache 

60531371_10156192010416892_954206858313203712_o

Maci

Astazi venind spre servici ma gandeam la campurile intinse ale sufletului meu ….. si-acum stiu de ce!
Stiti ce culori au? 🙂 Sunt lanuri galbene-verzui, cu maci sangerii rasfirati penste tot. Si macii stiti ce sunt? Sunt tot ce simt eu cand sunt cu copiii mei – atat de puternice sunt culorile simtirilor mele cu ei, si pentru ei, si despre ei; … tasnesc din mine si sunt vitale,sangerii …. Da’-s frumoase, si delicate si fragile, ca o floare de mac, si trebuie ingrijite si pastrate cu grija,c a sa nu li se scuture petalele!
Din cand in cand mai dau cate-o raita prin lanuri vanturile amintirilor. Cand imi vine dorul de pui, arunc printre maci cate-o adiere de dor si culeg amintiri si ma vindec!
Si cerul sufletului meu e senin, si chiar daca vine vreun nor – ma fac tare, si puternica si hranesc macii, ca sa nu mi-i smulga sau distruga vreo furtuna.
Si astazi e o zi in care am nevoie sa ma “vindec”, pentru ca astazi e ziua fauritorilor de maci din lanurile sufletelor de parinti. Astazi salasluiesc acolo unde cresc macii si nu vreau decat sa respir odata cu ei trecutul,  prezentul si viitorul!

240_F_153450695_DGpKdMykqE4DjNW8MxD5Z1DEeZsmrvmu

miriste-2Urzeala – o miriste fumeganda.

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Rotund, miercuri – ziua in care ar trebui sa vina vestile – bune sau cumplite; mi-e frica sa-i spun ca-i prima data cand apuc o cireasa de luciul rosu al pielii, cand o pipai ca in ficare primavara, ca in fecare mai, cand bucuria mea e plina, si intreaga, si lucioasa, si vie si m-am gandit la Ea!

C-o s-o bucure, c-o sa-i fie alinare si o sa fie primavara si-nlauntru, acolo unde de prin Februarie bate crivatul durerii, unde e frig si inghet de prea mult timp. Sunt egoísta, dar anul asta m-am gandit la ea. Bucuria mea cea mai mare din ciresul salbatic, in spatele blocului copilariei mele o imparteam cu ochii, mainile, gura si sufletul meu, cu aerul de deasupra capului meu, dintre frunzele verzi cu strop de rosu pe petiol – o desfatare a lui Dumnezeu (asa credeam eu pe atunci). Anul asta, cel mai de pret dar de suflet facut de fiecare primavara din cele 45 petrecute pe aici, era pentru Ea. Mi-era frica sa-i spun de bucurie, sa impart un zambet atat de mare cu o frica si-o asteptare atat de adanci si atat de negre. Si  tac, si astep sa-mi spuna ea, incet, cum a fost, cum o sa fim in cateva zile pana la urmatoarea incrancenare, pana la urmatorul abis si poate lumina calda, si buna, de liniste si pace. Si mi-a oferit un zambet, si-o veste buna si rotunda, si intreaga, si lucioasa, si vie, ca cireasa ascunsa la spate, in pumnul drept, sub tricoul rupt si murdar atarnat pe mine la varsta la care Matei, astazi, imi spune c-o sa ma iubeasca chiar daca sunt cea mai rea mama din lume.

….

L-as rastigni, si el nu stie! Pentru cate cuie a batut viata in palmele si picioarele ei, pentru cati spini i-au agatat pe fruntea acoperita de parul carunt, pentru cata durere a suflat in corpul cel mic chinuit de boala – sufletul ei, singurul motiv pentru a trai – singurul!

L-as rastigni, sau poate doar l-as lasa sa se uite la ele cu ochii larg deschisi, sa-i incurce calculele, sa-i rupa regulile, sa-i reduca optiunile, planurile, alternativele la nimic, sau mai mult – la durere crunta! L-as rastigni pentru cate cuie a batut timpul asta, cuvintele astea in sufletul meu.

….

Am pus nume astazi durerilor. Inainte le puneam drum de lumina calda, de bine, pastrat si ingrijit pentru vindecat ranile, de oblojit mai tarziu.

Astazi le-am pus nume! Pentru toti cei care se roaga tacut cu multa credinta, pentru durerile celor carora pentru ei sunt martiri, alea pe care nici unul dintre noi credem ca suntem capabili sa le suportam. Nume puse de secole intregi oamenilor lumina si oamenilor exemplu, pentru ca sa avem noi felinar pe drumul intunericului, atunci cand orbecaim ca bezmeticii in neantul durerii. Am pus nume durerii de astazi, cea adunata de acum 85 de zile secunda de secunda, sapata in fiecare celula a corpului nostru.

….

Urzeala – o miriste fumeganda!

Orizontul – un cer albastrui – gri, manjit de fumul razletit din trapezul de linii paralele pe unde-si umbla suveicile firele subtiri si nevolnice ale destinului.

Ploaie in Valldemossa

Doua zile in urma m-a scuturat cu firea ei patimasa, ca a unei coane Joitica, sau a vreunei madame Bovary autohtona. A plouat ca dupa luni intregi de vara umeda la malul Mediteranei, mistuind drumurile, ”mocirland” zanoagele, taraind dantelutele fustelor dumneaei pe drumurile noastre, fara pudoare.
Nascuta din origini arabe, cu educatie stricta si austera, ValldeMussa a tabarat de cand e parvenita, cu iesiri care mai de care mai mitocanesti, aratand ca atitudinea dumneaei se schimba in functie de culoarea cerului, directia vantului, temperatura aerului si cel mai josnic, in functie de culoarea, directia si temperatura banului. Din cand in cand se intrevede la dumneaei cate-o urma din zestrea bunicilor, si-a parintilor, cate-o ramasita din educatia maicutelor care au tinut-o izolata, reusind totusi sa-i inzestreze fruntea cu lumina unui chipiu sfarmat in cioburi culoare turcoaz.
Dar marti, si-a aratat cele mai urate apucaturi, cele mai hidoase deprinderi, spumegand siroaie de apa si pamant rosu deasupra tuturor veneticilor care se aflau un drumul ´mneaei, urland ocari si etalandu-si frustrarile la drumul mare.
Daca n-as cunoaste-o de catva timp, asa …. asezata, cu poalele coborandu-i in trepte de piatra frumos oranduite spre vale, cu strazile mici si-ngrijite de ziduri impopotonate cu ravare de flori, cu biserica cu claustru sfiit asezata in spatele cedrilor, cu noile case kitch pe piscurile cele mai inalte, cu cele vechi asezate ascuns una in spatele celeilalte, formand un zid aparator in jurul bisericii, as spune ca madame Joitica s-a ratacit in mijocul Mediteranei si s-a asezat cuminte pe-o movilita intre munti, asteptand un Trahanache sau un Tipatescu s-o salveze de la naufragiu.
Si-apoi zic si eu ca cetateanul turmentat asa, ca sa inchei; “In cinstea coanii Joitichii ca e dama buna!”.

Valldemosa – 20 septembrie 2016

2 iulie 2016

13438799_10153619459121892_6258095687256123874_n

Dimineata sfaraita la 27ºC, si eu pe fundul tigaii, sub ea, ma misc “artistic” cu farasul de paine taiata simetric pentru mioarele de dupa gard. Trece un motociclist pe langa mine, in timp ce dansez si fluier spre ele, si se uita zambind, crezand ca-s dusa cu pluta! Cine stie ce-i in capul lui;
– “O fi de la soare? Pe cine fluiera aiurita asta, cu farasul ala de paine in mana?” 🙂
…Si ganduri negre ma strabat pe sub parul prins in coc!
Ma-ntorc spre computer – stil “caméra lente”, si m-a apuc de rasfoit prin zonele mele de confort; sa alung gandurile alea negre!
Gasesc gradini cu oameni frumosi, unii cunoscuti si dragi, altii noi …si ploaie prin Germania, Norvegia, …aici IOC! – dracul ne vede de caldurile astea pana-n toamna! – vajaie un gand pe deasupra circumvolutiunilor, si cade mort – de sete, inainte de a se inflacara mai tare! 🙂
Pisc rotita mouse-ului si schimb de ton. Prea multa ploaie, si eu – aici, cu aerul conditionat cazut la datorie de ieri!
Rasare stramb, ca un zambet de copil stirb, imaginea cu inghesuiala din vana de acum cateva seri, cand cei doi ai mei s-au aruncat intr-o cascada de rasete langa corpul meu ud, infrigurati si fericiti ca ne putem lipi unul de celalalt.
Cand a venit si ne-a zarit ca intr-un cuib, a ras! Si s-a bucurat in suflet. Avea expresia aceea de senin, de fericire furata care apare o secunda, da-ti ramane incrustata in fundul ochilor, acolo unde tu banui ca-i camera obscura, acolo unde developezi filmul pe care s-au prins ca intr-o capcana imaginile.
Si mazgaleala colectiva de dupa, mancand biscuiti Milano veniti tocmai din America, de la Ursani (poveste de-o viata – de relatat pe-ndelete, la sezatoare!).
Biscuitii astia – Milano, is o amintire cu gust bun de pe vremea cand plozii si-au incercat dintii in ciocolata neagra cu fursec fin. Un moft, cu originea in placerile cuminti ale mamei, furate incet-incet de manutele lor, facut moftul lor, asa cum spatiul ei s-a facut spatiul lor, si cutia sufletului ei, s-a facut cutiuta sufletelor lor. M-au inlocuit incet si sigur, incet si frumos.
…Si rad si eu “stirb” – de drag, de dor, cauterizand sub soarele de iulie gandurile alea negre care vor sa se coaca, sa se imbujoreze armonios. Da’ nu le las, ca tre’ sa misc roata, sa se-nvarta frumos cat o mai fi de invartit. Ca timp de poleiala cu negru o fi in alta viata, ca-n asta tre’ sa dau cu var colorat, sa creasca florile pe el, sa-nfloreasca vise! 🙂

saturday morning brunch

13418766_10153577889616892_6311414920615144892_n

Miros de peste venit din hala de alaturi, unde un evreu roscovan tocmai te-a recompensat cu un zambet, si-un dulceag; “Buna ziua! Dumneata esti cel caruia vad ca-i plac delicateturile!”
Zambet rasturnat de sub mustata argintie din sens contrar, si replica acida “din stecluta cu turnesol”; “Doar cele sub 20 de ani, zvelte, si cu pielea maronie!”
(si asta, in urma unui troc intre foite si sardine, amandoua lejer albastrii)
– zgomot de tabla pocnita de cutite cu lame groase taind transversal carnuri, crupe de ton, solzi, fructe de mare nestiute,….;
– tejgheaua ingusta, scaunul vechi si inalt fara spatar, coate, aceeasi femeie urata dar zambitoare din fata ta, tablouri cu oameni necunoscuti din alte timpuri;
– paine neagra dezmierdata cu ulei de masline, ardei copt rosu, sardina afumata taiata intr-un joc de x si 0;
– urechea mea, ascultand cuminte povestiri dintr-o sambata normala in orasul fundat de consulul roman Quinto Cecilio Metelo Baleárico, in anul de gratie 123 i.c..

13406816_10153577893491892_6425519444112862045_n